Lumea văzută de Ion I
Morăriţa. Fragment. Tobârlanii

– Eu sunt două cu amândouă, maică! Priveam nedumerit încercând să traduc (în mintea mea) expresia care probabil voia să spună: „Nu aveţi habar cât de a dracului am putut să fiu! Aşa mică de stat cum mă ştiţi voi, nu m-a luat ameţeala, la înălţimi!” Vârsta, probabil lucrase pe dedesubt precum carii la statuia mătuşei mele şi de la „comunista”, cum o strigau prietenii în tinereţe când lua în piept dealul, devenise „morăriţa” din ultima parte a drumului când o iei la vale. Dar şi atunci era vizitată de activişti de partid sau înalţi funcţionari din minister, trimişi de Doncea, veniţi în Argeş în vreo inspecţie.
Pe lângă moară slujea Bambina, o ţigancă bătrână. N-am mai văzut o femeie atât de cinstită, curată şi cumsecade. O primise democraţia populară, la pachet cu neamţ cu tot, de la boierul ce deţinuse înainte moara. Neamţul avea grijă de motorul morii pe care îl mângâia cu lavetele tot timpul. Strălucea motorul mare cât o locomotivă. Picătură de ulei nu era pe jos. Bambina avea în grijă câţiva porci şi un cârd de curcani şi gâşte ce se hrăneau cu de-ale morii. În plus, învârtea treburile casei. O casă cu trei camere, bucătărie şi birou în partea de curte unde nu aveau voie căruţele şi maşinile ce descărcau saci cu grâu şi porumb adunaţi din zece sate din jur. Când erau musafiri importanţi, Bambina putea să stea la bucătărie, legate, trei zile şi gătea feluri de bucate de se topeau în gură. Nu se arăta la faţă petrecăreţilor.
Noi, nepoţii, partea asta o apucasem în vacanţele petrecute la Stolnici, ţinându-i de urât verişoarei Melania când ea nu se afla în vreo tabără sau la Râmnicu Vâlcea la rudele tatălui său – ofiţerul acela înalt, bine făcut, pe care îl văzusem o singură dată la moartea tatălui meu (aveam opt ani), când stătea stingher în drumul tuturor în curtea aia vie, plină de oameni trişti care veniseră să-l petreacă pe tata.
– Ionele, ai venit şi tu la Toma? Îl întrebă ţaţa, cea mai mare dintre cele patru surori ale tatei ce stătea şi el trist şi mirat în coşciugul care parcă nu mai cuprindea atâta puhoi de lume. Nimeni nu m-a lămurit niciodată, dar am înţeles că erau divorţaţi, dacă pe verişoara Melania o chema Popescu, iar pe tanti Gica la fel ca pe tata. Cu numele astea din neam am încă o problemă nerezolvată şi nu mai e nimeni dintre cei bătrâni să mă ajute. Cei trei fraţi mai mari – Nicu, Ionel şi Gogu – purtau numele de Sima, cum probabil s-a numit până la un anumit moment şi tatamare Tobârlan, dar el şi-a schimbat numele. Nu ştiu de ce. N-a putut şi porecla! Astfel că surorile, cele patru, şi tata, au primit numele de Ionescu.