O sinteză originală*

Precursor impozant al optzeciştilor, Liviu Ioan Stoiciu aduce, în reliefurile decise, deseori aspre ale scriiturii sale o sinteză originală a câtorva moduri lirice, care-l diferenţiază de numita grupare. Astfel, spre deosebire de optzecişti, poetul nu se pliază doar pe prezent având o perspectivă temporală mai largă, o rotire calm-ironică (uneori compensat-patetică) a privirii, aşa cum face un om de la ţară, ajuns pe o culme de deal. Citadinismul său, de contemporan al lui Virgil Mazilescu sau Mircea Cărtărescu, se completează cu o simţire veche, rustică şi elegiacă, al cărei fir poate fi urmărit până la depeizarea unor Şt. O. Iosif sau Octavian Goga. Dincolo de limbajul modern-goliardic, de rezervaţie metropolitană, al colegilor săi de generaţie, se percep în versurile sale rupturile tectonice nu numai ale unor vârste, ci şi ale unor epoci, invocările recurente ale “strămoşilor‘‘. Rostirea e gravă ori şugubăţ răsucită înspre perspectiva organică a ruralului. Grijile îngheţate de mâine ţâşnesc ca izvoarele în văi, sufletul are un urcuş, caii soarelui bat din picioare iar autorul se duce să-i deshame, un bileţel este legat cu o aţă roşie împotriva deochiului ş.a.m.d. Durităţile reprezentării specifică o mentalitate străbună, o manieră circumspectă, retractilă, “economică‘‘ de-a măsura existenţa. Inadaptată prin sine, fiinţa se arată inadaptată şi prin mecanismul ancestral ce-l cuprinde. În centrul producţiei lui Liviu Ioan Stoiciu se află, cu toate acestea, prezentul refuzat. Dar refuzul nu se produce în felul dezabuzării urbane, al aroganţei molatice, al suprasaturaţiei optzeciştilor, persiflatoare dinăuntrul mediului, ci în numele unei concepţii tradiţionale, situate în exterior. Plastic, are loc o aplicare a tiparului originar peste imaginea actualităţii. O confruntare elementară, al cărei convenţionalism e ocolit de cele mai multe ori prin verva amară a poetului, prin croiala sa verbală, de o topică seacă, densă. Ai impresia că prin vaporizarea apei a rămas un prundiş de pietre. Imaginile famelice se îmbină cu cele ale unui grotesc imemorial, ale unui carnaval zoomorf căruia însă nu i se dă frâu liber, fiind mereu oprit de o frângere a propoziţiei ce semnifică frâna lucidă, incredulitatea, o umoare pururi bănuitoare, la îmbinarea conştiinţei arhaice cu cea modernă. Monstruozităţile morale, derivând din alienarea indivizilor terorizaţi şi îndoctrinaţi cu de-a sila, răspund, simbolic, în monstruozităţi fizice, pe care poetul le aproximează astfel: “aici, unde/ oamenii au câte o limbă la fiecare deget şi/ tigrii ling mâna celui ce/ îi biciuie …‘‘ (Patagonia). Viziunea acestui poet are îndrăzneala de-a fi una fără happy end. Însoţindu-şi versurile cu o campanie publicistică acerbă, total neconvenţională, ce vizează asanarea moravurilor vieţii literare, Liviu Stoiciu e una din cele mai importante personalităţi ale poeziei noastre contemporane.

* Articolul a apărut în Jurnalul Naţional din 6 februarie a.c. şi face parte din binevenitul program de promovare al scriitorilor, iniţiat de U.S.R. Cum poetul îşi sărbătoreşte la 19 februarie ziua de naştere, am ţinut să marcăm acest eveniment nu oricum, ci prin articolul, excelent, pe care criticul Gheorghe Grigurcu i-l dedică poetului. La mulţi ani! (Redacţia).