Valeriu Matei: poezia ca „pradă sacră”

„Seminţele cuvintelor au aripi”

Poet cultivat, vital, complex, încercându-se şi în proză sau teatru, Valeriu Matei (n. 31 martie 1959, la Cazangic – Lăpuşna) a fost lăsat, surprinzător, pe dinafara antologiei pe care a croit-o N. Leahu în 2004. Cu fixaţie citadină şi o viaţă tumultoasă (studii moscovite, exmatriculat la doctorantură, parlamentar apoi), dovedind un civism ardent, basarabeanul vine dintr-o poezie „bine garnisită cu rural” (N. Popa, 1991). În plus, polemismul său intratabil, orgolios l-a îndepărtat de falanga optzecistă (de care, biologiceşte, ţine). Dar Valeriu Matei râvnind, îndreptăţit, un loc fruntaş la bursa valorilor literare nu pare a agreea „stilul de grup” sau politica protecţionistă; nu face din etalarea prozaicului o obsesie şi nici nu îmbrăţişează ipoteza „deşertificării”, trâmbiţată zgomotos de noii veniţi. El debuta în 1980 la Tineretul Moldovei şi, editorial, peste opt ani cu Stâlpul de foc, volum care vestea, cu fervoare adolescentină, trezirea: „încep să simt lumina”. Au urmat Somn de lup (1990), construit pe ideea dacismului şi antologia Moartea lui Zenon (1994) după care s-a aşternut o lungă tăcere lirică, întreruptă, arareori, de intervenţiile revuistice. Autorul părea a fi confiscat de viaţa politică. Iată că Valeriu Matei revine spectaculos, în 2003, cu un triptic liric, oripilat că „limacşii îşi plimbă dâra-n istorie” (v. Paradoxuri provinciale). Revolta „lupului de jertfă” nu s-a stins, poetul – cutreierat de „febra unui gând împetrit” – îndeamnă la luptă, încercând să înlăture „negurile hirsute prinse-n sorţi”. Împăcând reveria cu bătălia şi metafora cu Istoria, el îşi mărturiseşte temerea că mesajul său, de viguros expresionism social, ar putea fi castrat, fie de vitregiile epocii, fie de vinovata noastră complicitate, împăcându-ne cu „ideea masacrării”.