O prejudecată, stupidă ca orice prejudecată, împarte, în mintea unora, artele în majore – pictură şi sculptură – şi minore – artele decorative. În realitate, graniţa fictivă care le-ar despărţi nu există, o dovedesc marii artişti care au făcut şi una şi alta, considerându-le la fel de… artistice. Pictorii Rafael, Le Brun, Goya, arhitecţii Le Corbussier şi Lurçat, au făcut cartone de tapiserie; Rouault, Bazaine şi Manessier au creat proiecte pentru vitralii; Miro a făcut ceramică decorativă şi sgrafitto, iar Picasso a făcut cam de toate. Haturile mentale dintre arte au căzut definitiv în secolul al XX-lea şi doar o gândire limitată mai poate să admită existenţa lor.
Matisse este considerat pe bună dreptate înainte de orice pictor, ceea ce nu l-a împiedicat să execute cartoane de tapiserie, vitralii şi ceramică monumentală. Pictorul intimist a devenit în ultimii ani de viaţă artist decorator. Schimbarea a intervenit în 1942 ca urmare a unui accident de viaţă, o operaţie care l-a ţintuit la pat pentru mai mult timp. Persoană activă, n-a admis întreruperea activităţii şi a trecut la un alt mod de exprimare artistică, colajul. Aşa că a înlocuit pensula cu foarfecele şi pictura în ulei cu decupajele în hârtie colorată. Ceea ce părea un joc de copii s-a dovedit în fapt un lucru foarte dificil: „Decupajul pe viu în culoare (fără desen preparator, n.n.) îmi aminteşte de cioplirea directă în sculptură”, a remarcat pictorul. Ca şi în cazul amintitei tehnici sculpturale, al cărui incontestabil maestru a fost Brâncuşi, o lovitură de daltă greşită poate compromite lucrarea, o scăpare de foarfece anulează frumuseţea formei gândite de artist. Din scaunul cu rotile în care era ţintuit, Matisse dădea indicaţii colaboratoarei sale cum şi unde să prindă în bolduri forma colorată decupată. Lucrări din acea perioadă, prinse doar în ace, pot fi văzute la Centrul de Artă Modernă Pompidou.