Magicianul Argeşului

 Aparţin unei generaţii pentru care fotbalul n-a fost unica ieşire din menghina comunistă. Am avut destule porţi prin care imaginaţia noastră a zburat, ca-n povestea sud-americană, unde prizonierul evada din celulă cu o corabie desenată pe zid. Dar poarta prin care cei mai mulţi dintre noi chiar au ieşit era a terenului de fotbal. Balaci, Lung, Piţurcă, Marcel Răducanu, Radu II, Pitaru şi încă vreo câţiva sunt născuţi în acelaşi an cu mine. Nu-i cea mai bună generaţie a fotbalului românesc, însă – tot cu ochii la Dobrin – a contribuit la meciuri memorabile, inclusiv cele care au adus cupa Ligii Campionilor în România. Cucerită, îmi place să cred, fără indicaţia partidului!
 Când am început să aud despre fotbal, la noi în sat nu erau radiouri, nici televizoare, nici curent electric. Difuzorul cu galenă (pus de unchiul Golea cât mai sus pe perete, să nu ajungă vărul Clement la el!) transmitea meciuri, fără să pricep cum se joacă jocul, fiindcă n-aveam habar că mingea şi balonul sunt sinonime! Pentru mine erau două chestii distincte: mingea cât nuca, de cauciuc roşcat, ce crăpa lovită cu ciomagul, şi balonul de bâlci, umflat şi spart dintr-o suflare! Înţelegând sistemul întrecerii, am devenit pe loc susţinător al echipei Dinamo Piteşti, dintr-un motiv imbatabil: eram (sunt!) născut în regiunea Argeş, la nici 40 km de oraşul ce s-a confundat multă vreme cu jucătorul-emblemă Dobrin. Gicu, sau Nicolae, sau Gâscanul sau cine ştie cum i s-a zis, unicul Dobrin, cel care a însemnat bucurie pentru atâţia oameni.
 Nu mai ştiu când am ascultat primele cuvinte de laudă la adresa talentului său. Să fi fost la debutul în echipa naţională? L-am văzut la televizor în faimosul meci cu Portugalia, când a câştigat aproape singur, într-o demonstraţie fantastică de magie. (Ca să urmărim disputa, mersesem, tot satul, la neamuri în Găeşti.) Pe teren, direct, l-am văzut în primăvara când Argeşul a câştigat campionatul. Eram pe stadionul 23 August, la tribuna a II-a, iar când duşmanul-aliat tradiţional – Dinamo – a înscris din ofsaid, am început să strig: Argeşul e campioană!/ Golul este de pomană! Cum făceam liceul în Bucureşti, nu scăpam meciurile noastre de-acolo, iar de multe ori veneam la Piteşti (unde aveam şi-o iubită, e drept!) Am asistat la blatul istoric din ’76 (parcă 1-7), tot cu Dinamo, ca să piardă Craiova titlul. (N-a pierdut.) Am jubilat când F.C. Dobrin a ridiculizat (3-1) impetuoasa F.C. Maramureş, formaţia pregătită de Viorel Mateianu după scheme desenate pe teren cu sfori colorate! Sezonul acela ai noştri au câştigat iar campionatul, dar ceva se schimbase în aerul fotbalistic. Dispăruse farmecul inclasabil al întrecerilor fără mize financiare mari. Azi ştim că pe-atunci fotbalul devenise o afacere, ceea ce nu se recunoştea în epocă, însă oamenii cu nas antrenat adulmecau bine banii…
 Dobrin intrase în folclor pe la jumătatea anilor ’70. Fredonez şi-acum celebrul cântec de cârciumă Tanţa, cea căreia Dobrin îi marca goluri – te fenteză, te driblează/ şi-ţi aruncă mingea-n plasă! Popularitatea fotbaliştilor nu ţine, cum cred unii, de-o idolatrie în formă degradată. E o caracteristică a pop-culturii, ceva ce încă îşi cere (dar nu-i locul aici de) justificări teoretice. Al. George afirmă chiar că spectacolul fotbalistic, prin succesul de public, e o manifestare a democraţiei. Posibil. Eu îl socotesc un fenomen distinctiv al civilizaţiei contemporane, şi nu mai invoc numele celor care – de la Camil Petrescu la Radu Cosaşu – au scris pagini memorabile despre sportul-rege.  
 La 40 de existenţă, revista Argeş nu putea să uite un brand asociat adesea cu judeţul. Întâmplător, Dobrin s-a manifestat ca fotbalist. Genial. Admirând iluzionismul său aproape inexplicabil, pierd gravitatea insului cu mintea şi imaginaţia rătăcite prin elizeele câmpuri ale culturii clasice, cochetând, sau nu, cu Pronia. Mi-aş fi dorit să joc în echipă cu Dobrin, la Progresul-Rapid-Real Mătăsaru, pe-un porc şi-o damigeană de ţuică. A jucat vărul meu, Pitaru, la C.S. Târgovişte. Eu, cândva greoi ca libero, elogiez Magicianul.
 În scris!