Să fie oare exactă aşezarea lui Eliade, cel „dinspre Portugalia”, sub semnul complexului manolic, aşa cum propune Sorin Alexandrescu în cartea dedicată unchiului său? Exactă poate nu, dar de un anume efect este. (Efect publicistic râvnit de unii autori.) Şi este, în orice caz, o dovadă limpede că Eliade a intrat în mentalul colectiv. În mitologia secolului XX româneasc îl aflăm încă de la jumătatea anilor ’30, de la succesul cu Maitreyi. Nu cred exagerată constatarea că personalitatea savantului aparţine, categoric, spre sufocarea detractorilor săi, patrimoniului universal. Ediţiile operelor sunt cea mai bună dovadă, laolaltă cu studiile despre ideile sale, contestate, amendate sau adulate. Ceea ce nu-i puţin lucru. Şi nici de mirare nu e. Cercetătorul pionier al unui domeniu, deschizătorul de drumuri, întemeietorul, descoperitorul, arhitectul catedralelor are parte de-un asemenea „tratament cu glorie”, recompensă pentru îndrăzneala lui, ca şi pentru suferinţele îndurate. Unii primesc răsplata post-mortem, ceea ce pare strigător la cer. Dar la care cer? Dacă pronia divină a hotărât astfel, cui să te plângi? Pe cine să invoci?
Mitul Meşterului Manole, care, după Sorin Alexandrescu, aureolează statuia lui Eliade, e prea cunoscut în spaţiul nostru ca să refac aici o discuţie vastă. Un pic tot am să zăbovesc, pentru că nu se pot evita câteva aspecte de oarecare importanţă.