Nu mi-am propus să rezolv misterul epifaniilor securistice în prozele târzii ale lui Eliade. Nici nu sunt în stare de-aşa ceva. Probabil că n-aş fi acordat atenţie viziunii eliadeşti asupra acestor istorii dacă istoria nu cotea radical, dezvelind prea multe fapte, ale altora, unele grave, altele de necrezut. Scriind câte ceva despre Eliade, vreau să-mi lămuresc mie însumi neclarităţi ce durează de ani şi care nu se vor termina la sfârşitul acestui text. Cititorul (profesionist) va fi înţeles, desigur, de la bun început; dar e bine să fac această precizare în mod explicit, altfel mă pomenesc debitând prostii cu tonul emfatic al te miri cui papagal, podoaba cutărei cumetrii univers(ecur)itare euro-atlantice…
S-a întâmplat să asociez involuntar detalii disparate re-citind Jurnal, II, ediţia Humanitas, 1993. Iată, de pildă, ce scrie Eliade la pag. 210: „Mă surprinde, însă, «simpatia» cu care descriu diversele personagii aparţinând securităţii şi altor servicii de represiune. /…/ Mă întreb dacă această «simpatie» nu are un înţeles mai adânc, dacă ea nu exprimă, în universul imaginaţiei literare, ceea ce încerc să spun, încă din anii 1938-1939, /…/ despre vasta morfologie a tendinţelor spre coincidentia oppositorum…“ (Nota datează din septembrie 1975, după ce citise la Paris, în cenaclul lui L.M. Arcade, proza Pelerina). Pentru cine avea dubii asupra conexiunilor comunisto-legionare, ilustrate şi de Eliade, rândurile sus-citate ar putea să însemne o mărturisire transparentă. Să adaug că evidenţa este vizibilă numai celor care au lecturi multiple şi obişnuinţa cititului (sub)contextual? Nu, fiindcă sună tendenţios! Să invoc grila de lectură psihanalitică? Prea e la îndemână; şi, la o adică, demontabilă. N-o să reiau însă argumentaţia despre extrem(ism)ele care se contopesc, despre echivalenţa nazism = comunism etc. Când Eliade însuşi spune ce spune, ce-ar mai fi de spus despre nespusa pe care vrea s-o evite? Ce-ar mai fi de discutat? Evident, termenii contrariilor: cine cu cine coincide?