Cel mai tare din parcare a fost I.H., care a „deconspirat” că „institutul de istorie” e, de fapt, revista Cronica. El a încercat să identifice şi insula Buba-Luba, undeva în Oceanul Atlantic. Ceea ce m-a amuzat… O fostă colegă de la Cronica, V.B., a scris un articol în Ziarul de Iaşi, în care, pornind de la coincidenţa unor iniţiale de nume (Vasile Mitrea), deplângea soarta cumplită a unei persoane reale, Valer Mitru, şi el fost coleg cu noi la Cronica. E-adevărat, pentru portretizarea lui Vasile Mitrea, folosisem, până la un punct, „datele” pitorescului şi tragicului gazetar Valer Mitru, dar mai apoi i-am dat turnura unei alte persoane reale, Costache Plăcintă, pensionar CFR şi epigramist cunoscut în Iaşi, frecventa cenaclul de la Flacăra Iaşului şi-i apăreau deseori catrene în ziar. La câteva luni după Revoluţie, fiica lui, Cristina (pe care o cunoşteam, fusese căsătorită cu poetul Corneliu Ostahie) a venit la redacţie cu dosarul tatălui ei, recuperat de la Securitate. Costache Plăcintă fusese cel care, în ultimii ani ai dictaturii, trimisese prin ţară, la adrese luate din cartea de telefon, scrisori anonime în contra lui Ceauşescu şi a regimului comunist. Îmi amintesc că, în acei ani, periodic, redactorul-şef trecea prin birouri şi ne spunea, cu o voce glacială: „Astăzi, la plecare, lăsaţi sertarele deschise!…” Ca să nu se mai obosească securiştii, noaptea, să le forţeze sau să le spargă… Căutau, în disperare, specimene de scris, spre a-l identifica pe autorul anonim al epistolelor. Până a începe această campanie noi, la Cronica, nu ne prea omoram să păstrăm scrisorile primite de la veleitari şi grafomani, le aruncam la coş. Brusc, una dintre secretare a primit misia de a arhiva toată corespondenţa.
Nu ştiu cum şi când a fost identificat Costache Plăcintă – în carte mi-am imaginat episodul – cert este că a fost anchetat şi bătut de Securitate, i s-au confiscat manuscrisele şi cărţile. Atunci, tocmai le primise îndărăt. Tatăl i-a spus fiicei – iar ea, nouă – că unul dintre cei care participase la anchetă (şi la bătaie!) lucrase la Flacăra Iaşului şi, de câtva timp, lucra la Cronica. Mi l-a arătat! Era acelaşi care, pe 22 decembrie, când cu fuga lui Ceauşescu, eu urlam la geamul deschis: „Victorie! Victorie!”, iar dumnealui mi-a atras atenţia să nu mai ţip, că-i deranjez pe ceilalţi de la treabă…
I-am dat dosarul Costache Plăcintă unui coleg care se ocupa de astfel de investigaţii „la limita umanului”, să-l valorifice el. Mai apoi, totul a intrat în ceaţă: Costache Plăcintă a murit, fiica n-a mai trecut pe la redacţie, iar bunul coleg (depistat pe lista de „colaboratori”) a făcut dosarul pierdut…