Periodic, se repune în chestiune câte o dezbatere cum că n-avem strategie, nici agenţi de promovarea imaginii necosmetizate a României în lume; că suntem în grav deficit, impresia generală despre românul generic fiind jalnică.
În urmă cu ceva vreme, constatam că marele adversar al imaginii noastre (cea reală, care exclude self-admiraţia sau, dimpotrivă, complexul inferiorităţii etnice, umilinţa, ruşinea că suntem ce suntem) este dezbinarea. De la canonizarea excesivă din comunism, am trecut la desconsiderarea înaintaşilor, tot excesivă. De-constructori tineri găsesc (conform principiului non sequitur – nu trece mai departe –, acuzat de H.-R. Patapievici în eseul Despre idei & blocaje, Humanitas, 2007) că bătrânii nu-i reprezintă, că n-au făptuit nimic bun în cultură, neputinţa fiind neapărat de origine românească. Pe cale de consecinţă, la bac 2008 nu se mai cer comentarii la opere clasice; se pun întrebări despre Raportul Tismăneanu.
Da, gunoiul a fost ascuns sub covorul (roşu) al Cântării României, dar alte gunoaie se ridică pe aripile vântului mass-media. Şi asta, când locul dezbinării îl ia impostura.