MĂ SPRIJIN  DE  DUMNEZEU

Mă sprijin de Dumnezeu, ca o abatere de la firesc.
Prin greieri coboară poteci
cu şoşoni de frunze jefuite,
la marginea codrului rostit pe flinta cu buze ciobite,
sub amurgul de cetini cu trup haiducesc.

Tata mă suie pe toamna dudului de la poartă,
mama mă coace în pântec doinind o rugăciune,
ascult liniştea privind dimineaţa cum apune,
şi  oftatul amforei care sunt cum mă sughite pe toartă.

Pe uliţa aia, cândva, un lut de femeie am iubit,
părul  încă-i mai colindă printre  cântecele ulucii,
peste care trecea luna în vârful picioarelor, iar nucii
ne scârţâiau visele în fânul grădinii,
sub genele lunii aţipit.

Mă sprijin de Dumnezeu, ca o abatere de la firesc
de parc-aş fi o stradă alergând desculţă
pe sub îngeresc.