Pădureancă (XII)

Tată, nu mai bate caii, nu mai bate caii, tată!
Nechezatul lor mă taie, fulgerând ca o rindea.
Doar în coama lor crescută cât o iarbă vinovată
Îndrăznii să plâng, prunceşte, moartea mirilor de nea.

Somnul meu dezghioacă demoni din mătasa timpurie,
Ce mă vând la ochii lumii, din mătasa de cafea,
Pleoapa lor, pufoasă fructă vineţindu-se, îmbie
Somnambulul gâde-al lunii să mă spânzure-n perdea.

Caii mei nebuni ca mine, caii mei fugari ca ochii!
Lava sângelui mă arde, troieniţi-mi în auz!
Nările să înfioare aerul cu creţ de rochii,
Dinţii-n părul meu să muşte bărbile de cucuruz!

Potopiţi păienjenişul demonilor sub copite
Şi furaţi-mă în coama cu întunecimi de rai!
Ce-l mai roade-acum pe tata? Ştiu: c-ar vrea să mă mărite
C-un fecior mai brad ca bradul, învăţat să bată cai.