DENISA POPESCUZăpezi cu mâneca scurtă intră în mine ca-ntr-o statuie.  Mă ferecă-ncet într-o mie de cuie. Zăpezi cu gerul atârnat de gurguie.
O iarnă cum n-am trăit niciodată, iarnă-femeie şi iarnă-fată, de zmei şi de magi desculţi legănată.

 
În fiecare dimineaţă, ceaşca ei de aur cu ciocolată se umple de lumină şi de porumbei.
Ferestrele sunt singurele care-o văd cum se-nalţă, o spadă, nu şi bărbaţii din jurul ei. Vine acolo întotdeauna ca o duminică. O duminică după masa de prânz. Ştie că bărbatul, la ceasul acela din trup, dacă nu-i zahăr, e mânz.
Masa de sticlă alunecă-n umbră. Ar putea s-alunece şi-ntr-o chitară. Genunchii tremură ca nişte fluturi de seară.
 

Doar ninsoare. Peste creştetul moale. Legătura cu barza care de mult nu mai are poveşti de întors din drum, de terminat. Copilul ei din cer s-a uscat.
Ninsoare. Credeţi că-i albă? E doar răbdătoare. Mamele sunt aşa şi bunicile. Cuiburi de vată, în care florile lor moarte, de fete visătoare cu ochii deschişi, dau căldură unor proscrişi.
Tulburea menstră pătează divanul cu stele. Deşi n-a fost alb niciodată, au fost numai ciucuri şi numai perdele.
Băieţii sunt insecte cu toate picioruşele goale. Carnivore şi fragede. Apeşi cu degetul şi le doare.

2010-02-08T16:00:00+02:00