Cocoşul de cretă

Moare frica mea în zăpadă
şi nimeni nu se opreşte să o privească.
Se stinge încet, ca o prigorie prinsă-n capcană.

Voi începe o nouă tovărăşie, dis-de-dimineaţă,
îndată ce soarele rece îmi va acoperi ultima spaimă,
apa ei verde şi obosită…
Voi aştepta, cu mâna întinsă, altă ninsoare;
avalanşele să mă împingă departe,
să-mi amintesc de mine întreagă,
pe când umblam, cu mama şi tata,
strivită de nopţi căzătoare,
de solzii palizi ai lunii fărâmate peste cocoşul de cretă
încremenit în cea mai stranie şi părăsită fereastră.

În braţele tatălui meu, în urma văzduhurilor moi,
în ora limpede a poveştilor lui
cu şoareci, căprioare şi bordeie de păcură,
în care m-ar fi „închis”… dacă nu aş fi fost
atât de mică şi tristă, îmblânzită de lungi despărţiri.

Mintea mea cu firişorul ei de lumină,
cu clinchetul ei de cheiţă răsucită în piept,
unde cocoşul de cretă bate ora fricilor mele
de şoareci, bordeie şi întuneric căzut ca un sânge greu
în zăpadă.