E frumos felul în care te întorci cu faţa la mine. Frumos ca ploaia care cade peste case şi le subţiază doinind a fum. Pentru că nimic nu e limpede, e frumos.
 
Din Indii vin, călare pe comori. Sunt toate pentru tine, izmă creaţă, bărbatul meu neras la subsuori, cu faţa grea, şi aspră, şi semeaţă. Şi din Japonii vin, cu trei cocori înfăşuraţi pe umăr ca o rană. Îmi plâng de milă iernile prin flori. Dezgheţul tău e doar o altă toană.
 
Doamne, domni şi flori de tei, într-un scrin departe, licurici de ciocolată şi orez cu lapte, tainice sclipiri de unt pe bărbia-ntoarsă, toată viaţa, până ieri, arsă, arsă, arsă… Doamne limpezi, domni divini trec prin galaxie, morţi de mult, ca nişte crini duşi pe o tipsie. Iar în scrin, capcană veche pentru fluturi, florile de tei se-nşiră lin, ca nişte scuturi.
 
Slabă de înger, mai luminează câteodată, pe înserat. Atunci când copacii vorbesc pe limba actorilor tineri, care beau tristeţe sub cerul gol. Slabă de înger, se leagănă pe muchia scaunului şi-i face semn celui mai mai subţire şi cu vino-ncoa. O însoţire sumară şi trecătoare. Un pinten de umbră pe ceafa îngerului ştirb, a celui mai mic, pe care nu l-a învăţat încă nimeni să strângă în braţe o femeie.
 
Nicăieri nu mai sunt, nicăieri. Nici de must, nici de jad, nici cireaşă. Faţa mi-e întoarsă pe dos, faţa mea ca o faţă de masă pe care te-ai şters lacom, satirule drag, pruna gurii şi-acum mai oftează, şi se-ncinge, şi crapă, şi fâlfâie scurt, ca o barză. Nicăieri nu mai sunt, nicăieri, dacă nu mai am nici vin şi nici lapte… Berbecuţii caută încă şi ţipă de dor. Mă caută prin merele coapte.
 
A doua moarte mi s-a întâmplat de curând. Nu are importanţă de ce am murit. Este mai important felul în care ceilalţi m-au scos din mintea lor. Cu ceva obidă, cu ceva curiozitate (să vadă cum arăt fără viaţă), cu ceva fierbinţeli (orice urmă din mine i-ar putea infecta), cu tăieturi precise în carnea vie, astfel încât să curgă sânge puţin. Scoasă, în sfârşit, afară, mă uit şi la ei, şi la mine. Parcă suntem mai frumoşi aşa, separaţi, parcă şi răsuflarea ni se înnoadă ca la paradă, amintirile nu mai au oase, sunt fluide şi iau orice formă le iese în cale… Mi-e bine aşa, moartă. Şi e abia a doua oară.