PODUL ULTIMEI  DINASTII

Ion moldovan vine dinspre malul drept al nilului, încoronat, foarte încoronat,
dinspre malul stâng lucian scurtu, împovărat, foarte împovărat,
pe podul intelectualilor se întâlnesc în timpul ultimei dinastii,
„alinierea planetelor s-a produs în această dimineaţă şi din cauza ta!”,
îi reproşează lucian privindu-i toga tot mai albă, tridentul tot mai uzat,
laurii tot mai albastri,
ion, asmuţind haita de zei asupra momentului oportun poeziei, spune
„mărul pe care mi l-ai dăruit aseară la asediul Troiei pluteşte pe apă,
în clipa de faţă trece pe sub noi, nu-i simţi grandoarea sub talpa sandalei?”,
dar în loc de răspuns lucian gândeşte, „podul de pe care nu s-a aruncat
nici un sinucigaş nu merită nimic”,
urmează rândul lui la momentul vorbirii (puţinii martori au confirmat mai târziu în instanţă, au jurat cu mâna pe retina gălbuie a imaginaţiei),
„umbra lăsată de pământ pe lună în timpul eclipsei are forma perfectă a coapselor ei, priveşte-i forma rotundă, sigur sunt ale ei!”
şi cu vârful degetului îi arată zborul unui albatros bătrân care s-a şi aşezat
pe vârful acelui deget spre dreaptă odihnă, aleasă interpretare,
infinită viitorime (nebunia, starea care îl face fericit în republică),
după care ion s-a îndepărtat spre malul stâng, împovărat de greutatea cuneiformelor sale ciudate (peste ani s-a spus că pe malul acela
ar fi fost văzut tot mai rar),
lucian s-a îndepărtat spre malul drept, încoronat, foarte încoronat,
(peste ani s-a spus că pe malul acela nu a mai fost văzut niciodată).