Într-un târziu, vine şi pauza de masă. Gâtuiţi de cravate, asudaţi, cu gura uscată şi creierii vlăguiţi, tânjind după un strop de alcool, aşa-zişii mei colegi se înghesuie la bufet, dându-şi coate, călcându-se pe picioare. Picioare bine strânse în şosete de plastic, negre, tari, scorţoase, ca şi vălurile care le acoperă mintea. Ca de obicei, copleşit de o tristeţe aproape postcoitală, o iau în direcţia opusă, către vestiar. Târşâindu-mi paşii pe coridoare, zâmbesc superior către nimeni şi îmi ascult ghiorăitul maţelor, veche simfonie inspiratoare. Deschid fişetul metalic unde îmi păstrez sandvişul, sticla cu rachiu şi carnetul de însemnări, mă aşez pe o ladă cu scule şi, mestecând alene, privesc pierdut bucata pepită de perete care, printr-un mic efort de imaginaţie, poate ţine loc de fereastră. Prin ea zăresc adesea zbuciumul matematic ordonat al universului. De undeva, din curtea inundată cu motorină, se aud lătrături confuze. Transpiraţia mă îmbracă încet într-un costum izolant. Trag o duşcă şi îmi pregătesc pixul. Aş vrea să aştern pe hârtie, chiar acum, ecuaţia care explică totul, care cuprinde totul. Un gândac cafeniu iese agale din fişetul metalic şi, mustăcind întruna, începe să exploreze împrejurimile, distrăgându-mi atenţia. Gândul îmi zboară la gândacii, la fel de vioi, din bucătăria mea de burlac, plină cu maldăre de conserve de fasole şi sticle de ţuică cirotică. Mângâi cu gândul teancul de ziare galbene şi umezite, ca un morman de bălegar uitat într-un colţ.