Umblă pe nişte tentacule subţiri, târându-şi umezeala ca pe o cochilie invizibilă. Vrea mereu să se apropie de mine, să mă atingă cu degetele ei ascuţite. Rujul purpuriu pe care îl afişează este otrăvitor. Ridurile sunt o adevărată hartă a unui mare cimitir. Gura ei este un izvor de spaime existenţiale. Nici nu mă miră că nu mai am somn. Rătăcesc ca un bolnav sărit de pe axă printr-un spital pustiu. Uneori seara, când ies la plimbare, un paznic moţăit într-o gheretă mi se pare un înger. Da, ies din casă la căderea serii, de teamă să nu mă trezesc cu ea în prag. Adulmec aerul şi orice urmă de umezeală mă pune pe fugă. Străbat suburbiile în mare viteză, îmbrăcat în frac, ca într-un ridicol costum de carnaval. Am încercat să mă refugiez la ţară. Să mă fac nevăzut printre ţărani cu chipuri imemoriale. Să mă scufund în marea masă. Aş! Ochii ei apoşi, care vor să pară galeşi, mă urmăresc pretutindeni. De altfel, gambele ei prost epilate sunt ale naibii de iuţi. Făptura asta mă ajunge din urmă în orice condiţii. Şi atunci, de ce nu încetez să mă mir că nu e vorba de un strigoi, că e încă vie? În fond, acelaşi lucru l-aş putea spune şi despre mine însumi. Halal cuplu! Când mă mângâie, mă caută parcă de viermi. În urechi îmi răsună ecoul unor gemete fără sens şi scrâşnetul unor canini veninoşi. Parcă dintr-o altă viaţă. Îmi amintesc câlţii dintre coapsele răzuite, care l-ar face pe un pictor suprarealist să scape bidineaua din mână.