Spionul

Avea un itinerar fix, de la care nu se abătea decât duminica şi cu ocazia sărbătorilor legale.  Îşi pusese la punct drumul ăsta timp de câteva decenii, aproape o viaţă de om. De om care se confundă uşor cu peisajul. Era un drum complicat şi aparent aleatoriu, presărat cu halte prin cârciumi obscure sau prin baruri pline de fum unde bea un păhărel sau o cafea trezită, în preajma unor personaje la fel de alunecoase ca şi el. Dacă vreun imprudent încerca să-l descoasă, izbutea, printr-o simplă ridicătură de sprânceană, sau printr-o sintagmă complicată, să-i reteze respectivului definitiv elanul conversaţional.
Mereu la pândă, închis în el însuşi, trăgea cu urechea, lua aminte. Îşi economisea cu grijă vorbele care aveau greutatea plumbilor şi strălucirea unor spade. La nevoie se făcea nevăzut. Ştia să se strecoare prin mulţime ca un şarpe prin hăţişul junglei. Însă la anticariat zăbovea în dreptul unui raft pe zi, pe care îl scotocea în amănunt, cu răbdare şi mâini dibace, de profesionist antrenat special pentru un asemenea scop. Când lua un volum în mână, îşi scotea batista, imaculată sau nu, din buzunarul de sus al hainei cu revere late şi îl ştergea de praf cu grijă, îndelung, meticulos, înainte de a-l deschide exact la mijloc. Se zvonise că ar fi fost spion şi nicidecum un însetat de cultură şi că, din cărţile acelea prăfuite, îşi extrăgea instrucţiunile codificate la maximum. Oare de ce nu cumpăra niciodată nici măcar o broşură? Oare de ce nu răspundea niciodată la salutul gâtuit al vânzătoarei care, pe de-o parte, îl simpatiza şi pe de alta nu putea să-l sufere? Oare de ce, înainte de a ieşi la soare, amesteca volumele între ele, ca pe cărţile de joc?