Cineva, sacadat, parcă tăia lemne în depărtare. Felcerul se ridică anevoie de pe scăunelul şubred, lăsă cartea la doi centimetri de lampă şi, frecându-se la ochi, se apropie de fereastra afumată. Se apucă să cureţe cu mâneca un colţ de geam. Clipi şi încercă să soarbă cu privirea crepusculul care gălbejea zăpada. O siluetă trecea încolo şi-ncoace, târând după ea ceva nedesluşit, un cadavru parcă. Felcerul se înfioră şi căzu pe gânduri. Din cauza frigului, îi era cam greu să ia decizii bruşte. Şi totuşi… se hotărî să rişte. Lepăda pătura jilavă pe care şi-o pusese peste umeri, îşi căută bâjbâind mantaua, se strecură în ea, îi înălţă gulerul aspru. Făcu un pas spre uşă, apoi se întoarse. Îşi îndesă căciula, câine plouat, pe ţeasta transpirată. Dădu cu bocancul în uşa de lemn scorojit şi imediat aerul îngheţat vâjâi înăuntru. În prag, zăpada mocirloasă formase o băltoacă vineţie. Clefăi prin ea orbit de aburii care îi ieşeau din gură. Apoi îşi răsuci capul, ca să vadă… ca să vadă mai bine. Arţarul bătrân de lângă fântâna plină ochi cu sloiuri scuipa ţurţuri. Bocănitul toporului se auzea când din spatele dealului, când de foarte aproape. Felcerul oftă dezorientat. Îşi îndesă temeinic căciula, tuşi înfundat. Dintre ruinele casei de vizavi răsări un cazac bătrân, încotoşmănat în blănuri neargăsite. Felcerul mai suspină o dată şi, scărpinându-se sub nas, zâmbi fără să ştie prea bine de ce. O dâră verzuie de salivă i se prelinse până în şanţul bărbiei şi apoi, aţoasă, alunecă uşoară ca un fulg până în vârful bocancului.