Cobor ca un mormoloc prin noroiul dealului. Mă topesc după un strop de absint şi ochii îmi ard în cap ca două felinare cu gaz. Îmi privesc pe furiş umbra boţită. De mult nu mă mai interesează cum arăt, deşi, în sinea mea, sunt convins că nu se poate să nu par interesant. Mi-a plăcut să-mi schimb înfăţişarea de-a lungul timpului. Mi-am lăsat plete pe vremea când toţi confraţii erau tunşi chilug şi am purtat freză lipită de frunte cu ulei când toată lumea umbla cu părul vâlvoi. Cândva, simplul fapt că mă arăta un copil cu degetul îmi era de ajuns să pot trece prin viaţă în pasul ştrengarului. Mă vedeţi de acolo din vale? Am coborât deja cam la jumătatea drumului care mă desparte de păhărelul mult dorit. Ce idee bună a avut Jean Valjean ăsta, să-şi deschidă bistroul între două forme de relief. Din păcate, acum e toamnă şi plouă, nu se mai poate sta la masă pe trotuar. Şi înăuntru e fum şi azi e luni şi Grégor, pianistul, are zi liberă. E aproape nebun săracul, din cauza singurătăţii şi a durerilor de cap. Dar nu se lasă, compune ca un apucat. E şi el inspirat, ca noi toţi, de melancolia ostenită care bântuie zona. Ori de galopanta degradare a lumii. Păcat că nu e la post. Aş fi vrut să-l rog să-mi cânte Rosalie est tres jolie, să mă îmbăt puţin şi să-i plâng pe umăr, lângă instrumentul ca un sicriu. În lipsa lui va trebui să mă resemnez cu un val de conversaţii, tot mai trenante în ultima vreme, mai ales către dimineaţă, când gâtul e ars de tutun şi ochii devin cuiburi de păianjen.  Toţi amicii vor să aibă mereu dreptate şi tânjesc să trăiască într-o altă piele. Toţi visează ca o zeiţă mai originală ori mai plictisită decât altele să-i scuture într-o bună zi din amorţeală. Un singur gest, cât de timid, ar putea împleti altfel firul unei vieţi absurde, lipsite de sare şi piper. Unii vor un car de bani, alţii glorie eternă. Cunosc  şi oameni care, dimpotrivă, vor să încheie socotelile cât mai repede şi să o ia de la capăt Dincolo. Câţiva speră să modifice lumea, cât de cât.