Părul înecat mi s-a lipit ca o pastă de frunte. Plouă atât de tare încât trecătorii îngroziţi, intraţi la apă, au dispărut. Dar eu continuu să merg. Aud totuşi, în ciuda stratului de umezeală, ecoul unor paşi. Bănuiesc că sunt ai mei. Fără nici o reţinere, îmi continuu drumul, scăldat în emanaţiile bietului meu trup care ies printre straturile de haine fleşcăite ca un şuvoi călduţ. Socotesc întruna. Cam câţi metri mai am de străbătut până la prima copertină, câte sute de metri până la colţul pe care trebuie neapărat să-l dau, câte mii de metri până la prima staţie. N-am nicio speranţă că vreun autobuz temerar va mai trece pe lângă mine şi cu atât mai puţin că se va mai opri în staţie. Perspectivele par închise, ca şi orizontul care nu se mai vede. Starea mea generală însă nu e deloc rea. Nu mă doare capul, nu tuşesc, respir regulat. Mă mai împiedic pe ici pe colo de câte o rădăcină, de câte un tomberon luat de vânt, de câte o bordură. Clădirile fac sluj numai pe o singură parte a străzii. În stânga mea e posibil să nu existe absolut nimic. Îmi număr paşii. Strada pare solidă, nu curge încă, e făcută din macadam bătut cu ciocanul de puşcăriaşi de pe vremea lui Dej. Din bucăţi de granit menite să dureze o mie de cincinale. O lumină chioară se scurge dintr-un bec aprins în faţa unei farmacii. Bat în geam, aştept. Mi se pare că zăresc un bătrân paznic moşmondind înăuntru. Mă apropii. Nu e decât umbra mea, imaginea mea, urâţită sper, în vitrină. Îmi vine să plâng, să adaug ceva din mine la complotul acesta infernal al naturii. O lacrimă sărată mi se opreşte pe buza de jos. O gust şi asta parcă îmi dă putere.