E adevărat că, pe oricare drum ai lua-o, nu ai cum să nu nimereşti în turn. Dar cine ce să caute acolo? Nu mai există decât ca o relicvă oarecare, fără vreo semnificaţie aparte, fără utilitate. Localnicii sunt cu toţii înecaţi în propriile temeri. Mă ignoră. Cobor printre ei, dar fără să-i iau în seamă, fără să mă implic în viaţa lor searbădă. Trec dincolo de cărările lor bătute, cu repeziciune şi, după ce urc prima dună, cad în genunchi în plin deşert. Înghit praful fin stârnit de propria-mi răsucire, meditez scurt şi cuprinzător, mă încarc, mă purific. Totul se petrece, bănuiesc, în imaginaţia mea precară, dar asta-i cu atât mai bine. Mintea mea, obosită de atâtea şi atâtea vizualizări, are nevoie de giumbuşlucuri. Rămân răbdător pe poziţie, cu gura căscată. Nu şi cu ochii. Sunt, bieţii, prea copleşiţi de ceea ce văd în străfundurile mele. Căci nu-i folosesc decât noaptea, şi atunci doar pentru a privi înlăuntru. Adânc înlăuntru. Efectul soarelui prea puternic e miraculos. Razele înţeapă pleoapele şi nu întârzie să pătrundă dincolo de ele; întâi încălzesc plăcut, apoi aprind şi ard imaginile care forfotesc încă, neştiind ce le aşteaptă. Operaţiunea nu durează prea mult. Când simt că o rază, cea mai vivace dintre ele, îmi zgârie puţin sufletul, sar în picioare. Alerg prin nisip pentru a-mi repune sângele în circulaţie şi, refăcut, traversez potecile mai mult sau mai puţin umblate, îmi potolesc mersul şi, oarecum în transă, mă îndrept spre turn. Simţurile mi se ascut. Aud cum foşnesc bălăriile de la poalele lui. Îmi aud clar paşii. Zgomotul făcut de mişcarea braţelor. Fâşâitul firelor de păr. Clipocitul grăunţelor de nisip care mi se desprind de tălpi şi se rostogolesc pe scări. Izbitura luminii în ziduri. Ţipătul unei păsări aflate undeva deasupra deşertului. Urcuşul mi se pare uşor. Treptele mai puţin şubrede. Semiobscuritatea mai puţin neprimitoare. După ce ajung în vârful foişorului, nu-mi mai rămâne decât să aştept căderea întunericului. E simplu. Mă închid în cochilia făurită cu atâta pricepere – de unde o asemenea intuiţie ca s-o fac cum trebuie, e greu de spus – şi trag obloanele. Îmi ferec bine tendinţa spre contemplaţie, mă integrez mediului.