Fereastra deschisă se mişca gemând în bătaia vântului, florile din pervaz se bâţâiau într-un ritm al lor, pe care Irina ştia să-l descifreze. Uneori îşi compunea stările sufleteşti după capriciile previzibile ale rafalelor. „Moartea înfloreşte în crizantemele din vazele neprimenite.” Citise asta de curând şi nu se îndoia că e adevărat. Cămăruţa ei, singurul loc de pe lume unde se simţea în siguranţă, se lăsa bucuros animată de umbrele tijelor care zgâriau blând monotonia nu lipsită de farmec. Obiectele puţine se agitau parcă hărţuite de un vis erotic. Dincolo de fereastră, câini vagabonzi lingeau întruna aerul care mirosea a sânge. Trunchiurile contorsionate ale unor copaci fără noimă parcă blocau calea ferată. Oricum, trenul nu trecea decât de două ori pe zi, la trezire şi la culcare. Dincolo de şine, se bâţâia în pâclă ţâţa stingheră a unui deal.
Irina se întoarse cu spatele la oglinda deloc măgulitoare. Deşi era destul de rece, nu vroia să închidă fereastra, pentru că de la o vreme se cam sufocă. Îşi căuta bâjbâind cartea şi se cuibări în aşternutul rece. Netezi pagina îndoită şi oftă înainte de a-şi lăsa ochii să se obişnuiască o vreme cu scrisul mărunt. Mai oftă o dată şi se strecură cu agilitate, atingând în treacăt sânii insolenţi ai Simonei Berriau, drept în braţele scurte şi groase ale domnului Courmontagnes. Mirosul briantinei lui îi gâdilă nările. O lasă, nu fără remuşcări, pe Simone să plângă în sinea ei şi, desprinzându-se din îmbrăţişare, se îndreaptă grăbită spre ieşire. Aşa cum se aştepta, domnul Courmontagnes o urmă îndeaproape, ezitând totuşi; parcă. ªovăiala lui, prost ascunsă, îi înteţi senzaţia de malaise, stranie, dar potrivită cu vârtejul nedesluşit al senzaţiilor. Urcă tăcută în trăsură şi aşteptă ca el să i se alăture. Greoi şi solemn, el se aşeză cât mai departe de ea, având mare grijă să nu o atingă.