Mă scol devreme, numai şi numai cu gândul de a-mi îndulci dimineaţa. Zăbovesc pe verandă, adulmecând aroma ploii de peste noapte. De pe măsuţa de răchită mă îmbie prea citatele, însă delicioasele, madlene şi nectarul de mandarine. Privesc frunzele cum cad în delir. Absorb prin toţi porii peisajul răvăşit şi indistinct. Sunt un supus preaplecat al monarhiei luminii. Departe, deasupra râuleţului din vale, se ridică aburi cărnoşi. Printre ei ghicesc foşgăiala cailor poposiţi la adăpat, al căror nechezat cutremură în răstimpuri lăcrămioarele de sticlă din glastră. Sunt conştient de faptul că totul în jur e un decor pe care sunt, din fericire, în stare să-l schimb după pofta inimii. Vreau să contemplu un tablou de Cannaleto? Nimic mai uşor. Clipesc şi gata. Când mă satur clipesc iar şi întreg paradisul terestru, de pildă, îmi intră prin ochi în ochii minţii şi de-acolo mai la vale. Nu neglijez nici natura aşa-zis moartă. Contemplu frumuseţea unei lămpi pe care o las de cu seară pradă picăturilor de rouă tremurătoare, sfioase, transparente. Ceaţa se risipeşte. Undeva, pe un mal, mai zăbovesc câţiva cai verzui, diafani ca nişte spectre. Un râu de fum se îndreaptă către mine şi prin mine spre cer, cu fermecătoare dezinvoltură. Îl aspir, mă las o clipă în voia lui, fără un scop precis. Caut, adulmec, pufăi. E ceva tainic în felul în care fuiorul, o dată cu mine, se destramă. Nici nu vreau să dezleg taina. Căci fără ea… bine îmbibat cu darurile dimineţii, mă ridic fără grabă, mă privesc în oglinda vălurită de care nimeni în afară de Dumnezeu nu mai are voie să se folosească. Ceea ce văd mă linişteşte, tocmai pentru că nu e deloc precis. Nu-mi prea place să cred că mai există altceva la fel de valoros. Graniţele siluetei mele sunt atât de sinuoase şi îmbibate cu inefabil, încât de atâta suavă nesfârşire, uneori, leşin. Dar îmi revin după o dulce reverie.