Dragă Paul Goma,

La noi, unde-i putred mărul, „nu găseşti (citez din Frumoasele străine) pe cineva care să spună povestea altcuiva, admirat câţiva ani sau o viaţă întreagă (dar am înnebunit să vorbesc despre admiraţie la români?)”. Cum Mircea Cărtărescu face parte „din grupa mare a literaturii române”, primesc provocarea. Am prilejul, la aniversară, să pun on paper ca şi on line, admiraţia mea totală şi continuă, afectuoasă, dar nu oarbă ca iubirea şi, mai ales, neprefăcută, fără titlu de captatio, pentru omul moral şi pentru scriitorul de năucitor talent care sunteţi. O să încerc să spun de ce vă preţuiesc de-o lungă viaţă, de ce sunt în rezonanţă cu ce afirmaţi împotriva formatorilor de opinie care vor şi reuşesc să de-formeze memoria colectivă, mai şubredă, mai scurtă decât a individului concentrat să nu uite.
V-am descoperit un altruist (miră pe cineva cuvântul?). S-a produs, după prima mea scrisoare, cam înfricoşată şi cam năucă, „o apropiere misterioasă”, cum mărturisiţi să fi fost între Dumneavoastră, Marin Mincu şi Nicoleta Sălcudeanu. Sunt puţin pizmaşă, recunosc. M-aţi încurajat mereu, carte după carte, de la Universitatea care ucide până la Să citiţi bine!, făcându-mă să-mi fie jenă că nu scriu pe măsura cuvintelor Dvs. bune. Slăbiciunile (pentru vreun autor pe care nu-l agreaţi) mi le-aţi tratat prin tăcere. Asurzitoare.
M-am aşteptat ca, după zidul Târgoviştei (deschid o paranteză: nemţii au dărâmat zidul Berlinului, noi am introdus în istorie un zid mânjit cu sânge; vă citez însemnarea din 21 decembrie ‘89: „Nu mai scriu, istoria se scrie singură”, urmată de o alta, din 26, acelaşi decembrie: „Nu aşa se începe. Cu o crimă?”) să vă luaţi locul de drept în România, în USR şi-n literatură, ca scriitor reper al fiinţei morale româneşti şi ghid social. N-a fost aşa. Aţi rămas refugiat politic şi nemembru USR. „Confârtaţii iubito-dragi”, cum îi alintaţi, au vrut, pesemne, să confirme brandul Dracula: să-i sărim la gât lui Goma şi să-i sugem sângele! Măcar să-i ciuntim barba, pe urmele lui Pleşiţă, că prea ştie multe. Ce dacă ne-aţi arătat curcubeul numit libertate? Şi acum (ca şi atunci, în ‘77), privilighenţia (o vocabulă bine găsită) încearcă să vă anuleze latura estetică: „da, da’ n-are talent!” Puţeau de talent, însă, omagiatorii. „Conducătorul iubit” cerea în şedinţa din 30 martie ‘77 (s-a publicat stenograma ei) să fiţi arestat pentru spionaj în favoarea americanilor, judecat după legea comunistă şi, probabil, împuşcat. Îl las pe „stejar” s-o zică: „cu Goma, nici un fel de mişcare. Întrerupt telefonul, orice legături, cum încearcă să ia legătura cu ambasadorul, arestat public pentru spionaj şi trimis în judecată. Fără nici un fel de discuţii şi cu toţi care vor proceda aşa (…)”.