Anul cel Nou*

Exista pe atunci un bărbat puternic între oameni şi zei, unul numit Caineus. Era regele lapiţilor şi avea o lege aparte, căci, fiind invulnerabil în faţa fierului, el putea fi totuşi omorât prin îngropare sub pietre. Niciun  războinic în putere nu îl putea, însă, trânti cu forţa braţelor ori învinge cu armele.
Cuceri vaste ţinuturi şi se îmbătă de glorie. El, Caineus, se socotea unicul stăpân al întinderii, de la apus la răsărit, de la pământuri la ceruri. Îndrăzni chiar să dea sfoară-n regat că este gata să se măsoare cu zeii. Auzind acestea, mai-marii văzduhului se mâniară şi rostogoliră asupra lui o grămadă de stânci. Cine priveşte în zare este întâmpinat de un munte…
Gândesc şi voi gândi întotdeauna la Caineus, în ultima sa clipă, când năvăleau peste el stâncile. Ce trântă cu bolovanii din cer, care voiau să-l acopere!
Ce trudă sub pietrele timpului, care cad şi cad peste tine! De parcă toată viaţa te-ai chinui să scapi de-ngropăciune.
Iată că aproape am ostenit. Ostenit şi cu mâinile însângerate. Vine Anul cel Nou şi eu trebuie să lupt cu această nouă piatră, să o dau jos de pe mine.

* Parabola face parte din volumul Atelierul de fluturi, în curs de apariţie.