După 17 ani de postcomunism, libertatea de a-ţi da în petic în public e singurul câştig în plan moral (îndeosebi literar-artistic, extrem de sensibil cum e). Nici înainte de Decembrie 1989, în secret, între patru ochi (cei doi ochi ai tăi şi cei doi ochi din oglindă), nu te oprea nimeni să te exhibi. Personal, la masa de scris am fost mereu liber – inclusiv în jurnalul ţinut până la Revoluţie, nu numai în poezie şi proză, deşi eram conştient că o percheziţie ordonată de Securitate m-ar fi lăsat descoperit, fiecare text incomod pentru regimul comunist ar fi putut fi o dovadă care să mă incrimineze. Aveam o singură acoperire: că nu fac politică (nu eram membru de partid; n-am fost membru de partid nici după Revoluţie) şi că tot ce scriu are legătură cu „actul de creaţie”, e literatură. Numai că un Gh. Ursu a murit în beciurile Securităţii din cauza unui jurnal literar. Mai rău, că tot veni vorba de jurnal, mentalitatea de tip securisto-comunist s-a menţinut la scriitorul român până anul trecut, cel puţin: mărturie stă execuţia publică a unor pagini incomode de jurnal literar al marelui scriitor-disident Paul Goma (în care era atacată toată floarea cea vestită a scriitorimii române care l-a trădat atunci când a fost arestat de Securitate), publicate de mine în revista Viaţa Românească! În 2005, Paul Goma devenise „duşman al poporului” în jurnalul său (el are interzisă semnătura în revistele care apar sub egida US – asta da probă de libertate şi morală!) deoarece avea opinii care nu sunt pe placul celor închinaţi „corectitudinii politice”!