Să ne mai lămurim o dată. Aşezarea pe baricade publice adverse a „intelectualităţii” noastre de succes, „mai mult sau mai puţin civic-umaniste” (analişti şi comentatori politici, publicişti, scriitori, filosofi, sociologi; cei bine cunoscuţi îşi vând scump pielea, fie în mass-media, toată cartelată, fie la instituţiile fundamentale ale statului, sau în administraţia partidelor), are şi un mare dezavantaj – în afara faptului că-şi pierde independenţa, slujind o cauză, contra cost, ea devine şi perfect previzibilă. Personal, am o mare problemă: când deschid un ziar sau un post de televiziune şi citesc sau văd şi aud titulari de rubrici la publicaţii sau la emisiuni, ştiu dinainte ce spun! Dacă ar sluji o idee originală sau un principiu, n-aş avea mai nimic de obiectat. Dar cine nu ştie că toate trusturile de presă au devenit baricade dintr-un interes exclusiv politic? O să dau exemplul scriitorilor „de la centru”, care se consideră „spirite libere” (dar care se aliniază previzibili pe o baricadă, la o „casierie” politică) – fie că e vorba de Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici, Andrei Pleşu, Mircea Mihăieş, Vladimir Tismăneanu sau Mihai Tatulici, Ion Cristoiu şi Dan Pavel, Brânduşa Armanca sau Teodor Baconsky, Lucian Vighi, Cristian Teodorescu, C.T. Popescu, I.T. Morar, Ion Bogdan Lefter şi Mircea Cărtărescu: nici nu-i nevoie să-i citesc sau să-i ascult şi ştiu ce spun dinainte în articolele lor politice sau în atitudinile publice! Nu-i pun la socoteală pe publiciştii extremişti (care se cred şi scriitori) Traian Ungureanu sau Cătălin Avramescu, preaplecaţi puterilor politice trecătoare.