Solidaritatea în cadrul Generaţiei 80 a funcţionat, tacit, până în Decembrie 1989. Locuiam la Focşani pe atunci şi primeam semne de simpatie de unde mă aşteptam mai puţin, „din provincie” (inclusiv atunci când aveam necazuri cu Securitatea) – de exemplu, de la Deva, de la poetul Valeriu Bârgău (pe când ajunsesem să fiu „interzis”, el mi-a luat şi un interviu în scris), pe care bineînţeles că nu-l cunoşteam şi cu toate astea îmi transmitea, datorită bunul lui simţ (era de o timiditate ieşită din comun în relaţiile cu colegii de generaţie), o stare de bine neobişnuită. Azi aş zice că la mijloc erau vibraţii energetice legate de o anume compatibilitate a legilor firii noastre. După Revoluţie, când am aflat că e bolnav grav şi apoi că a murit, la 55 de ani, m-am revoltat. Ce folos? E peste putinţa noastră de înţelegere ordinea naturală pe această lume. Ieri, 8 ianuarie 2009, am primit de la soţia lui, poeta Mariana Pândaru, pe e-mail, versuri din sertarul lui Valeriu Bârgău, pe care vrea să le publice într-un volum, la trei ani de la moarte (e un noroc să ai, după moarte, un prieten care să te publice; sunt versuri scrise de el în condiţii dramatice, când „Punctul de Asamblare” îi era deja destabilizat), însoţite de un mesaj: «El te aprecia foarte mult, si in sufletul sau te simtea ca pe un frate intru cuvant, asa ca am sentimentul ca, de acolo de unde este el, ii face placere ca numele voastre sa fie alaturate pe o carte. Te rog sa ma crezi ca ii simt prezenta de multe ori in preajma si parca „prind” din aer mesajele lui. Imi amintesc seara cand tu ai sunat sa intrebi cum se mai simte, el fiind internat in spital, iar eu ti-am spus ingrijorata ca mi-a vorbit de sinucidere, pentru ca nu-si suporta starea de neputinta. Iar tu, ca un frate mai mare, mi-ai spus: ia un caiet, du-i-l in spital, si spune-i sa scrie acolo tot ceea ce ii trece lui prin cap, sa se elibereze de stare. Si asa am facut.