Scriu aici între cele 40 de zile dintre Înviere şi Înălţare. Reiau o temă, începând abrupt: pentru mine, ortodoxia (jumătate a creştinismului) nu se confundă cu preoţia ortodoxă, eu sunt mai degrabă „creştin de bibliotecă” decât „practician” (am un duhovnic la distanţă enormă, stareţ la Mănăstirea Putna, nici o dată pe an nu ajung la el; şi particip întâmplător la slujbele de duminică la biserică).
Am tot scris: preotul ortodox, într-un municipiu cum e Bucureştiul, e egal cu zero „ca funcţionar” – spre deosebire de preotul greco-catolic sau romano-catolic, reformat sau luteran. Preotul ortodox nu are nici o evidenţă a enoriaşilor, vine o dată pe an în apartamente, la bloc, „să sfinţească”, de Bobotează şi habar nu are la cine a intrat, de fapt, cine e „omul” cu adevărat. Pentru el enoriaşul „e un număr”. Bineînţeles, enoriaşul de la bloc din Bucureşti habar nu are de la ce biserică e preotul care i-a intrat de Bobotează pe uşă trei minute (dacă a fost găsit acasă, dacă nu, „poate la anul”), se zăpăceşte şi nu ştie ce să facă mai întâi, să-i sărute mâna preotului, să scoată o bancnotă de 50 lei sau trei de 10 (şi alţi 10 lei pentru dascăl), să nu uite să-i arate vreo cameră, în care să fie scuturat busuiocul introdus în agheasmă – normal, le face pe toate la un loc. După care enoriaşul aşteaptă alt an să-i deschidă preotului uşa (dacă va fi acasă) şi să vadă că iar s-a schimbat, e altul…