Am împlinit 60 de ani anul trecut şi tot degeaba – nu reuşesc să intru într-o normalitate, deşi tot felul de pofte s-au împuţinat de la sine (şi e de aşteptat să fac păcate mai puţine). Degeaba fac pe călugărul la bloc. Am tot sperat, trecând anii, că la o vârstă atât de înaintată (dacă vă uitaţi în istoria literaturii române, o să descoperiţi că sunt majoritari scriitorii plecaţi de-a dreapta Domnului înainte să împlinească 60 de ani) voi avea şi eu parte de puţină împăcare sufletească şi trupească. De unde! Mă trădează cel dinlăuntrul meu, care a rămas pe la 33-35 de ani. Altfel, nu-mi explic de ce la 60 de ani m-am legat la cap fără să mă doară şi m-am obligat, de exemplu, să scriu zilnic pagini de jurnal online, motiv în plus de nelinişte, că n-am subiecte de scris şi s-a împuţinat timpul meu liber (care ar trebui dedicat la vârsta mea meditaţiei, în speranţa creşterii cu un gram a înţelepciunii; că a trecut viaţa şi praful s-a ales de înţelepciunea cu care se laudă de regulă „bătrânii”; e drept, eu sunt la prima bătrâneţe, ar mai exista o speranţă să mă fac mai deştept la a treia bătrâneţe, dacă n-o să dau în Alzheimer, bat în lemn). În plus, editez-actualizez singur un ziar online (Jurnalul de Vrancea). Timp liber pe care aş prefera sincer să-l ocup în totalitate cu lecturile. Nu se potriveşte vârsta exterioară cu vârsta interioară nicicum… Ultima lovitură de neînţeles am primi-o în noaptea de Crăciun de anul trecut, când am căzut în mâna dreaptă de la înălţimea unui scaun înalt (pe când puneam ultima piesă de împodobit, în vârful Pomului de Crăciun, care e până la tavan) şi mi-am fracturat osul scafoid – am aflat asta după cinci zile, de la Urgenţe Floreasca, de la doctorul care m-a operat la genunchiul stâng, pe care am căzut acum patru ani, pe 2 ianuarie, la Mănăstirea Putna (atunci am dat vina pe însuşi Cel Viclean, pe care l-am văzut acolo, el oprindu-mă să merg să mă mărturisesc stareţului). Sunt intrigat la culme azi: mi s-a luat acum şi mâna dreaptă, cu care scriu!