M-am tot întrebat de ce am o slăbiciune pentru ascensiunea pe munte – care pentru alţii e un chin (mai ales pentru localnici; dar şi pentru cei ce vin la munte de la câmpie, îndeosebi din Bucureşti, numai pentru „aerul curat”, aşezându-se la cârciumile din „staţiunea de munte”; îi las la o parte pe schiori). De ce ascensiunile pe munte mi-au rămas un hobby iraţional, în timp, mai mult sau mai puţin accesibil? În sfârşit, se pare că am găsit răspunsul: fiindcă sunt depresiv! Chiar aşa, am găsit intuitiv în urcarea muntelui un remediu natural antidepresiv. Cercetătorii psihologi austrieci (într-o ţară în care muntele e obsedant) au anunţat că o săptămână de ascensiuni uşoare montane are efectul unui tratament îndelungat cu antidepresive! M-am liniştit, am găsit răspunsul şi la această întrebare (pusă insistent de mine şi în Cartea zădărniciei, apărută în 2008), de ce-mi place muntele… Fiindcă sunt pesimist? Muntele îmi reglează funcţionarea creierului, conform psihologilor vienezi. După o cură de ascensiuni uşoare, chiar foarte uşoare, suntem asiguraţi, „pesimiştii nativi pot vedea realitatea în mod mai optimist”. Astea sunt poveşti, eu rămân în orice condiţii pesimist. Studiul s-a făcut pe mii de femei şi bărbaţi cu temperament melancolic şi flegmatic, anume, „care aveau o tendinţă înnăscută de a interpreta pesimist realitatea”. Pur şi simplu cercetătorii au observat că eşantionul studiat „şi-a redus negativismul din gândire”! E chiar prea de tot, repet, fiindcă eu n-am observat minunea asta pe proprie piele, pe munte gândind tot negativ. Dar dacă spun doctorii… „Studiile ulterioare efectuate cu ajutorul aparaturii moderne de rezonanţă magnetică au dovedit că pesimismul este învins datorită creşterii secreţiei serotoninei în unele zone din creier şi blocării recepţiei unor alţi transmiţători în alte regiuni nervoase. Trebuie menţionat că serotonina este un transmiţător de informaţie din sistemul nervos extrem de important în mecanismele afectivităţii”.