Închei, reţinând scepticismul în formă agravată la adresa fenomenului optzecist (al luării lui peste picior; unii o fac ludic, alţii caută nod în papură) al celor ce nu se recunosc a face parte din el, dar au fost cuprinşi în lista mea (în genul lui Virgil Diaconu în Cafeneaua literară, el are certitudini).
„Optzecismul” nu e buricul pământului, individualităţile lui vor avea posteritate? Să continui. Până la Revoluţie au intrat în rândul disidenţilor la Iaşi optzeciştii Dan Petrescu (după Revoluţie a condus la Bucureşti MNLR, a fost în Ministerul Culturii secretar de stat), Liviu Antonesei, Luca Piţu, Liviu Cangeopol (plecat în SUA) – cu ei am semnat şi eu Apelul pentru nerealegerea lui Nicolae Ceauşescu secretar general la al XIV-lea congres, alături de Mariana Marin. Am aflat după Revoluţie că un text protestatar anticeauşist a semnat şi poetul Viorel Padina, azi avocat de succes într-un orăşel (dar e atotprezent pe Internet). Alţi optzecişti au colaborat cu PCR-Securitate (până azi n-am auzit decât de un optzecist constănţean că a primit de la CNSAS decizie că a colaborat cu Securitatea şi a făcut poliţie politică; dar şi Andrei Corbea şi Sorin Antohi au fost puşi la zid, acuzaţi că au colaborat cu Securitatea; sigur, între optzecişti sunt şi autori de texte în care proslăveau partidul unic şi pe soţii Ceauşescu, sau semnau scrisori deschise, puşi de Securitate, în care atacau Radio Europa Liberă şi Vocea Americii, sau direct pe scriitorii emigraţi, în frunte cu Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu).