Florentin Sorescu a construit o arcă
pe care a umplut-o cu animale de pluş

„Domnule Preşedinte, Onorată Instanţă, stimaţi clienţi, doamnelor şi domnilor. Afară plouă!”
În Sala de Judecată se stârneşte rumoare, Preşedintele Completului leşină şi dispare sub masa prezidiului, un maşinist coboară cortina şi ameninţă asistenţa cu evacuarea. Se aprinde lumina, scaunele sunt goale, din pereţi atârnă mici cristoşi de pluş, care tocmai au ratat ultima îmbarcare pe arca lui Florentin.
Dintr-o oglindă prăfuită, apare Noe şi oglinda se sparge în două bucăţi asimetrice, din mijlocul cărora surâde însuşi Iona, anunţând că la porţile cetăţii Ninive aşteaptă un peşte fără cap. Un câine imaginar plimbă o umbrelă din Indonezia până în Sahara, unde pică mort de fericire şi se transformă într-un mandarin înflorit. Regizorul mobilizează armata, pe care o aşează într-un fotoliu desfundat şi îi şopteşte „te iubesc”, dar cum fotoliul este fabricat la Bratislava, cotele sufleurului înregistrează o scădere dramatică la bursa perversiunilor şi este achitat din oficiu.
În actul doi, mandarinul a făcut un măr şi un cartof, care acum stau pe o bancă şi croşetează un ciorap de lână. Timpul s-a oprit în loc şi ascultă ştirile transmise la radio. Îşi pune ciorapul de lână pe cap, după care îşi trage un glonte în picior. Şchiopătând, se îndreaptă către poarta de îmbarcare, devenind la rândul lui un cristos de pluş. Însă problema cristoşilor de pluş este întotdeauna aceea că, de fiecare dată când îşi trag un glonte în picior, arca lui Florentin face o gaură neagră pe care acesta încearcă să o umple cu un alţi cristoşi de pluş care îi trag un glonte în picior.
În actul trei, radioul dansează un vals apocaliptic pe versurile unui epitaf devenit deja celebru, în care este vorba despre un director de fabrică, o pijama şi o invitaţie la o castrare simbolică a câinelui imaginar. Se dovedeşte că paşaportul lui Noe este expirat, exact în momentul în care se stârneşte o ploaie de cartofi prăjiţi, iar peştele fără cap de la poarta cetăţii acordă amnistia generală.
Actul patru intră în scenă îmbrăcat într-un costum de scafandru, cântând la patru trompete deodată. Cristoşii de pluş se dovedesc a fi ultimii supravieţuitori ai unui trib cu apucături canibalice, cu excepţia celui dintâi, care detonează un măr apocrif.
În final, actorii se urcă într-o limuzină funerară şi împart insule ipotecate spectatorilor absenţi.
Dacă „Arca lui Iona”, piesa scrisă de Florentin Sorescu şi regizată de Matei Varodi, are legătură cu cele scrise mai sus, lăsăm în seama spectatorului să descopere.
Cert este însă că actorii Luminiţa Borta, Dan Ivănesei, Ramona Olteanu şi Dan Andrei, de la Teatrul „Al. Davila” din Piteşti, se pricep să iasă teferi şi nevătămaţi din burta peştelui cel mare, înduplecându-l pe bunul Dumnezeu cu chip de spectator.