Cum mi-am sancţionat şeful

Am ajuns să lucrez la revista Argeş aproape întâmplător. Nu aveam harul de-a scrie nici poezie, nici proză, nici critică; eram un simplu ziarist la cotidianul judeţean. S-a întâmplat la începutul lui 1983, când a venit pricaz ca ziarele judeţene să devină săptămânale şi, normal, mai multor ziarişti trebuia să li se găsească alte locuri de muncă. Poate nu întâmplător, însă, atunci s-au creat două posturi la revistă. Sergiu Nicolaescu, redactor-şef al revistei, l-a ales, primul, pe Dan Giurea, pentru inegalabilul său talent reportericesc şi de critic de artă, dar şi pentru caracteru-i generos şi marea sa putere de muncă. Pe mine m-a ales, cred, pentru că începusem să învăţ să număr quadraţii şi să mâzgălesc machete de ziar; şi tare nevoie mai avea de cineva care să-l mai uşureze de povara tehnoredactării revistei! Şi aşa am ,,rezistat” şapte ani într-un colectiv de oameni (OAMENI, dincolo de calităţile lor gazetăreşti) deosebiţi: Dan Giurea, Dan Rotaru, Cornel Marcu, Cornelia Alecu, în frunte cu şeful nostru, Sergiu Nicolaescu. Poate de aceea acum, la ,,ceas aniversar” pentru revistă, nu pot, nu vreau să-mi amintesc decât despre… ingratitudinea de a-mi sancţionat şeful.
S-a întâmplat, cred (nu prea am ţinere de minte la date), prin ’88. Revista a publicat atunci un eseu semnat de Paul Everac, scris cu talentu-i cunoscut (dar şi cu multă abilitate… ideologică), despre condiţia intelectualului de la sate. Erau lucruri prea bine ştiute de toţi, dar de nimeni spuse. Ceva de genul: dacă a trecut vremea alfabetizării şi a colectivizării, în care învăţătorii şi profesorii de la sate au fost hărţuiţi din plin, nici acum, în anii ’80 adică, ei n-au mai multă linişte, fiind angrenaţi în tot felul de ,,activităţi obşteşti”, ca să nu mai vorbim de Cântarea României. Mai mult, erau obligaţi să fie ,,pildă” şi ,,agenţi” în marea acţiune a contractărilor de produse agricole. Adică, nu doar să crească porci, vaci, oi şi găini şi să contracteze produsele cu statul pe mai nimic, ci şi să-i lămurească pe consătenii lor să facă asta. Cam despre aşa ceva scria Paul Everac atunci, însă, cum am spus, cu multă abilitate, astfel că articolul a trecut şi de viza secţiei de propagandă de la judeţ şi de cea a Consiliului culturii de la Bucureşti. Cenzuri fără de care nu putea apărea revista. ,,Bomba” a picat la vreo două-trei luni de la publicare. Europa liberă a citat (de fapt, a citit integral şi a comentat) eseul din revista noastră. Şi aşa au aflat conducătorii şi cenzorii noştri despre impietatea celor de la revista Argeş. Scandal mare! S-a comandat urgent o adunare generală de partid în care şeful revistei trebuia crucificat. Totul de pe o zi pe alta. Cum secretarul nostru de partid era plecat la nişte cursuri, mie, ca adjunct (trebuia musai să fie o femeie, vă amintiţi?), mi-a revenit sarcina să fac referatul în care să înfierez lipsa de vigilenţă a şefului meu. Cum eram cam… paralelă (cum spun tinerii de azi) cu astfel de treburi, l-am rugat chiar pe Sergiu să mă ajute să scriu referatul. Era gata cu vreo două ore înainte de şedinţă, începusem să-l bat la maşină, când am fost chemată, ,,imediat!”, cu referatul, desigur, la cabinetul secretarului cu propaganda; aflaseră şi ei în ultimul moment că la şedinţa noastră vrea să participe şi vestitul prim-secretar Zanfir, deci trebuia să se asigure că totul va decurge conform indicaţiilor. În cabinet, alături de secretar, mai era şeful secţiei propagandă şi cineva din conducerea ziarului judeţean. După ce le-am citit eu ce însăilasem în referat, a venit şi observaţia (culmea, de la ultimul, coleg într-un fel): că referatul e prea ,,blând”, că ce rost are să amintim şi despre calităţile lui Sergiu, despre eforturile lui de a face o revistă bună; trebuie să-i evidenţiem doar ,,bubele”, adică. Atunci le-am spus cinstit: faceţi-l dumneavoastră, eu nu mă pricep la de-astea. Cum timpul ne presa (se apropia ora şedinţei), m-am întors în redacţie şi am terminat de dactilografiat referatul (fără ultimele indicaţii, însă). Din fericire, deşi la şedinţa cu pricina chiar au venit Zanfir şi toţi şefii de resort de la judeţ, ba chiar s-au găsit vreo doi membri de partid care să considere că lipsa de vigilenţă a lui Sergiu la publicarea acelui articol ar fi un păcat mult mai grav decât ar fi reieşit din referat, majoritatea colegilor i-a luat apărarea. Şefii de la judeţ, curios, nu s-au băgat în discuţii, doar ne-au ascultat…
Dar de sancţiune tot nu a scăpat Sergiu; s-a votat însă cea mai blândă dintre sancţiunile prevăzute de statut. Dar nu eu o propusesem în referat?! Aşa că mă pot lăuda că mi-am sancţionat şeful. După care, împreună (cu toţi colegii de la revistă), am mers la o votcă.