NEGRU
E miezul nopţii. Mă trezesc pe o stradă înfundată. Mă doare capul, de parcă m-ar fi bătut cineva cu bastonul în creştet. O lovitură curbă, din ceafă în arcada stângă. Transpirat, mi-e frig de durere, un frig stătut, străbătut de vălurele fierbinţi. Totul într-o căldură de câmpie, năduşită, unde totul frige. Am un bileţel în mâna dreaptă, ud de transpiraţie. O adresă. Numele străzii – şters, dar desluşesc numărul. 12. Sub număr, patru semne de neînţeles. Primul e mai înalt şi seamănă cu un T. Iar eu citesc deja de un minut-două tăbliţa albastră, cu un chenar şi cu un 12 alb înăuntru. Bloc vechi, interbelic, cinci etaje înalte, cu multe volume, foarte părăginit. O poartă din stejar masiv, îmbrăcată în fier forjat, iar clanţa era de aur. Sclipea în lumina chioară a becurilor rare şi mi-am zis: sigur e de aur. Am dat de clanţă, în sus şi-n jos, degeaba. M-am sucit, nehotărât. Nu ştiam pe cine caut şi de ce sunt acolo, durerea din cap îmi acoperise cu lipici orice gând normal. Casele din jur erau moarte. Nici o lumină la ferestre. M-am dat înapoi să mă lămuresc. În blocul ăsta, tocmai la ultimul etaj, era lumină. În lumină, la balcon, a apărut o siluetă cu aură. Silueta a tras un răcnet ca o lătrătură:
– Pleacă, pleacă! Fugi repede de aici!
Brusc, silueta a dispărut. Apoi, din spaţiul rămas gol s-a rostogolit spre mine o gogoaşă neagră. M-am ferit şi pe caldarâm s-a spart un pachet de plastic din care au ţâşnit haine vechi, negre şi albe. Apoi, la balcon, aceeaşi siluetă:
– Pleacă, pleacă! Fugi repede de aici!
Brusc, silueta a dispărut. Apoi, din spaţiul rămas gol s-a rostogolit spre mine o gogoaşă neagră. M-am ferit şi pe caldarâm s-a spart un pachet de plastic din care au ţâşnit haine vechi, negre şi albe. Apoi, la balcon, aceeaşi siluetă: