Integritatea lui Cordun

Căutându-şi cu stăruinţă identitatea poetică, Miron Cordun a debutat cu întârziere faţă de congenerii săi din generaţia nichita-stănesciană, dar o face cu un volum premiat de Uniunea Scriitorilor, Curtea Veche, în 1974. El se numără printre poeţii posedaţi de afirmarea unui stil inconfundabil, care să consune cu specificul emoţiei resuscitate artistic. Emblemele lirice alese din titluri de volume – Curtea Veche, Bacovia ori Satul gol, titlul iniţial, respins de cenzură, al volumului Duminica pe drumuri – facilitează arhaitatea de tip livresc a limbajului poetic. Asimilând elemente perene din poezia cultă sau folclorică, Cordun se înscrie pe orbita tradiţiei, dar insinuează, totodată, ideea unei fisuri în tradiţie printr-o nouă ordine poetică instituită cu fermitate. Lirismul său s-a decantat sub semnul unei puternice lucidităţi, nutrită din lecturi elective. Cultul înaintaşilor (Eminescu, Mateiu Caragiale, Bacovia sau Ion Barbu) îi diriguieşte discursul (“îngăduinţa de zicere”) încărcat cu simboluri sau cu reprezentări mitologice. Cel puţin Eminescu, definit metaforic scăldatu-n lacrima de sfinţi, este văzut ca o călăuză modernă printr-un Infern al creaţiei. Ipostaza călătorului în necunoscut, a pribeagului de sorginte romantică, converge către o poetică a încordării – sau a disperării de har, cum inspirat este indicată metaforic în text -, în limitele căreia poezia este înţeleasă ca benefică descătuşare sau eliberare din robia premergătoare gestului creator în sine.

2010-11-06T16:00:00+02:00