„Câtă lume «bună» ştie de Sorin Delaskela, de Diana Iepure sau de Adina Dabija?”  iată o bună întrebare cu care  Felix Nicolau pune la îndoială justeţea ierarhiilor literare de azi. Acestea, în mare parte, sunt mincinoase, susţine criticul în cartea sa Anticanonice. Cronici stresate (Tritonic, 2009), afirmând: „cunosc scriitori robuşti care sunt semianonimi din cauză că vieţuiesc solitari, nu solidari cu comandoul de generaţie”. Un caz similar de semianonimat este şi Diana Iepure. Aflarea acesteia în afara trendului literar „recunoscut” nu este, însă,  neapărat o problemă. Dimpotrivă. Valoarea poeziei Dianei Iepure, crede acelaşi critic,  rezidă anume în faptul că poeta reuşeşte să scape influenţelor generaţioniste, impunând un stil propriu, care mizează pe ingenuitate, sinceritate şi prospeţime. Acestea sunt punctele forte ale  cărţii O sută cincizeci de mii la peluze (Bucureşti, Casa de pariuri literare, 2011), în care poeta evocă copilăria petrecută în satul Cosăuţi, localitatea ei de baştină. Nora Iuga atenţionează în prefaţă asupra „şocului” estetic al „naivităţii” acestei poezii, menţionând că autoarea a reuşit să capteze cu dezinvoltură inocenţa infantilă, tocmai pentru că „şi-a scuturat de pe ea cu obstinaţie corsetele dantelate ale literaturii”. Iar evocarea „fără pic de scremere interpretativă” indică, după Felix Nicolau, „o nouă sinceritate”, o racordare la „experienţele holistice, intime ale performatismului”. Această nouă sinceritate, scuturată de ironia şi cinismul postmodernităţii se arată cititorului la fel de dezarmantă şi cuceritoare ca un zâmbet de copil.