Neastâmpăr deşirat, scurs pe sub masă, presărat pe crengi de scoruş. Dus prin săli de aşteptare, să crape în pumnii mei, să zvâcnească în degetele mele, să vorbească singur. Câte drumuri are de făcut, câte  vitrine are de înghiţit în sec, câte foşnete are de împachetat… Aş putea să primesc oaspeţi, să bem ceai şi să exagerăm. Să plângem puţin ca şi cum am citi o poezie veche, rusească. Aş putea trişa dacă nu aş semăna izbitor de mult cu neastâmpărul meu.

Simţeam că locuim de mult împreună fără să ne fi întâlnit vreodată la masa de duminică, fără să ne fi desfăcut pe genunchi şervetele albe. Am ştiut din primele clipe că vom coborî din tren logodiţi, luminoşi şi trişti. Ajunsesem în oraşul tău şi ne izbeam de copaci. Mirosea a lemn dulce, mirosea a ploaie prietenoasă. Vorbeam în limba veche a oraşului, râdeam alb-orbitor, cheltuiam impudic nebunia unui abandon fără speranţă. Ne temeam de coroanele încărcate ale cireşilor şi de ochiul artistei ascuns după perdele la ora la care ea trebuia să cânte la vioară. Turnam dimineaţa în sticle şi zburam  halucinant peste întinderi galbene, în trenul ca o cuşcă de vânt. Câte oraşe, câte străzi de nisip, câte scrisori netrimise…