Al. Th. Ionescu a fost profesorul meu de limba şi literatura română la Liceul Agroindustrial din Curtea de Argeş, unde am ajuns dorind să devin medic veterinar. Ulterior, prin 1988, când eram student la Facultatea de Medicină Veterinară din Iaşi, am devenit prieteni. Lui îi datorez pasiunea mea pentru cultură, începuturile scrisului şi încă vreo câteva lucruri, între care faptul că întâlnirea cu el a constituit modelul tuturor întâlnirilor mele ulterioare cu oameni pe care-i admir şi-i iubesc. Unul dintre aceştia este filosoful Mihai Şora. Mă mândresc cu faptul că am reuşit de câteva ori să-i pun faţă în faţă, fiind deci martor al întâlnirii lor pe care o consider exemplară. Din această postură aş vrea să vorbesc despre acele calităţi ce fac posibilă o întâlnire veritabilă între doi oameni de acelaşi calibru intelectual.
În filosofia lui Mihai Şora, întâlnirea este gândită ca un eveniment întemeietor, fundamental, pentru că nucleul acestei filosofii îl constituie persoana, înţeleasă ca relaţie cu celălalt.1 Adevăratele întâlniri sunt rare (părând a fi, paradoxal, tot mai rare într-o lume a comunicării generalizate), căci lumea căzută este fragmentată în indivizi monologali, monadici. Ce anume a făcut deci ca Al.Th. Ionescu şi Mihai Şora să se întâlnească?