Există două feluri de poeţi: unii care au găsit şi alţii care caută (şi care nu vor găsi niciodată, căci, chiar dacă , într-un târziu, ar face-o, simpla recunoaştere ar răsuna, după măsura propriului orgoliu, ca o înfrângere…) De remarcat că numărul celor dintâi  e sensibil mai mic. Chiar şi printre clasici! Asta şi pentru că rândurile celor din a doua specie sunt artificial lărgite: „dă bine” ca poet să fii interogativ, neliniştit, să întrebi şi să pari că nici un răspuns nu te mulţumeşte. Poza de încruntat în marginea Lumii, de incurabil răzvrătit pare adecvată unei legitimaţii de poet. Apoi…printre cei senini se pot ascunde mai puţini impostori: dacă e să pozezi, e de preferat postura de tigru celei de imperturbabilă girafă…
   Cu greu se pot găsi în generaţia de poeţi de azi două-trei nume de poeţi care l-au găsit pe Dumnezeu. Cu siguranţă că unul dintre ele e Doina Pologea.
   Încă din volumul anterior, Doina Pologea a dat semne clare că „ a găsit”. Dar dacă atunci mai existau semnele unui mic zbucium sufletesc, al încremenirii într-un sfert de gând interogativ, acum, în „Părtaşii Taborului” demersul său liric poartă pecetea inconfundabilă a deplinei seninătăţi. Şi cum să nu fii senin şi adânc împăcat cu tine şi cu destinul tău pământesc când ai numai certitudini: Dumnezeu e deasupra a tot ce există, mai jos, cetele de îngeri stau aşezaţi, concentric, iar îngerul tău personal îţi stă zi şi noapte pe umăr. În aceste circumstanţe, singurul zbucium, de care poezia Doinei Pologea nu duce lipsă, e de ordinul unei divine moralităţi: oare sunt demnă de a-mi purta crucea, oare mă pot ridica la înălţimea cuvântului lui Dumnezeu? („Pentru că Dumnezeu atât de mult ne-a iubit/orice altfel de moarte/în afară de moartea în iubire/în plină şi clară iubire/e ilegitim”) Singurul orgoliu admis, în surdină, e sindromul de înţelepciune, în sensul de asumare necondiţionată a destinului uman, a propriului destin care include şi moartea fiinţelor cele mai dragi (volumul e dedicat memoriei soţului său, Patrel Berceanu):