Poezia Vavilei Popovici este o îndelungată selecţie, o maximă exigenţă, o adâncă cunoaştere de sine, supraeul dânsei păstrând cuvântul ca sens existenţial, ca valoare maximă. Doamna Vavila Popovici  propune o variantă simplă de poezie prin care pune în valoare elementele fonice ale cuvântului, acesta fiind mai întâi adânc trăit, atent selectat în concordanţă cu sentimentele, extrapolat apoi în poezia care devine voce gravă în mintea cititorului, fiind expresia unei feminităţi mature.
Poemul Piticul din ceaşca de cafea care dă titlul volumului, are un efect aproape straniu, în care dorinţa de reînviere te duce la mitul lui Horus şi totuşi cea mai puternică realitate este cea din puterea visului, pentru că aceasta dezvoltă, transformă, educă transcendenţa trăită, este adevăr, o ontologie de care, de altfel poeta nu se poate despărţi. Citez întreg poemul:
„Te-ai arătat în ceaşca de cafea/ dimineaţă, în balconul plin cu flori/ Soarele strălucea pe marginea ceştii/şi tu erai piticul negru/din ceaşca de cafea./Am pus degetul în ceaşcă/şi piticul s-a lipit/ de arătătorul mâinii./ Am stat aşa/Şi am privit ceaşca de cafea,/apoi am lipit-o de buzele mele./ Vai, dragule/ noaptea când trupul cere odihnă,/când gândurile amuţesc/şi pleoapele se închid,/îmi apari în vise/ semn că sufletul nu cere odihnă./Ziua citesc poveşti în ceşti/ noaptea visez./Şi uite aşa,/te inventez chiar şi pe tine/ alături,/ piticul din ceaşca de cafea.”
Totul se tulbură în izvorul liric al cărţii, înţelepciunea, echilibrul, frumuseţea. Poeta îşi caută soţul pierdut, cum Orfeu o caută pe Euridice. Fiinţele dragi par sosite pe pământ pentru a ne cunoaşte şi a ne împlini astfel un destin. Efuziunile lirice surprind sufletul într-o permanentă mişcare pe verticală, iar impresia de zbor provine din consumul maxim de viaţă.
„În zilele de vară/când căldura/îmi învăluia trupul,/ închideam ochii/şi mă rugam soarelui./Din prea multă iubire/ mă rugam./În zilele de toamnă,/în lumina incendiară/priveam florile,/ mioseam parfumul/şi mă rugam florilor./Din prea multă iubire/ mă rugam!/În zilele de iarnă/cu zăpezi nesfârşite/rătăceam/inventam un zeu/al purităţii/şi lui mă rugam./Din prea multă iubire/mă rugam!/În zilele de primăvară,/ascultam vântul/şi mă rugam vântului./Din prea multă iubire/ mă rugam!/Toate aceste zile, numai ele vor spune/câte ceva despre mine/şi asta numai dacă/mai am amintiri.” (Anotimp interior)
Parcurgând aceste versuri, cititorul se înalţă până la tensiuni lirice interioare, menite să-i dezvăluie un exterior al lucrurilor altfel simţit decât atunci. Versurile doamnei Vavila Popovici aşteaptă istoria poeziei româneşti, a literaturii române pentru  o dărui generaţiilor viitoare, având înalte valenţe formative, în sensul cel mai frumos şi profund al cuvântului adică al clasicismului.