Indiferent de modul în care este perceput: experiment eşuat, operă de artă,  Ambasadorul Invizibil impune o atare grandoare subliminală imaginaţiei şi aşază pe scena livrescă personaje memorabile, poveşti incitante ce depăşesc orice suprafaţă banală a lumii, devoalând tablouri absurde, suprarealiste, conturând una dintre temele fatale ale acestui roman: inserţia în adâncurile condiţiei umane aflată în plină comedie. Cu flerul şi nesăbuinţa unui „mad hatter” Nichita Danilov zămisleşte o operă cu un componistic dedalic, cu un mecanism complex de forţa şi coloratura unei furtuni pe care o stăpâneşte vizibil dinăuntrul ei – împrumutând firul narativ propriilor marionete – şi invizibil de dincolo de spaţiul narativ, căci întotdeauna sunt doi ambasadori. Unul vizibil, altul invizibil, care controlează totul. Cel vizibil e doar o marionetă. El se mişcă în funcţie de ce-i dictează celălalt şi acesta e mereu ascuns.
Două sunt raţiunile ce converg spre realizarea corpusului subliminal al operei: cea a determinării unei relaţii dintre creator şi creaţie, ca o lecţie de metaroman, şi cea de-a doua a descoperirii celeilalte feţe a lumii, a reiterării istoriei, a jocului cu hilaritatea lumii, cu posibilităţile de reinterpretare a acesteia. Poetul Evgheni Lein este un personaj narator, care, febril, cu acea tentă profetică ce domină în întreg romanul, defineşte la un moment dat condiţia creatorului pătruns de revelaţia pe care o produce pe cont propriu, pe care o suferă şi pe care o trăieşte el însuşi – Te vei întreba desigur – zise Lein – de unde cunosc aceste picanterii care rămân de obicei între perdelele unii alcov. Nimeni nu ştie ce îşi spun unul altuia amanţii în momentele lor de intimitate. Şi atunci eu, Lein, de unde aş şti? Crezi cumva că dialogul e rodul fanteziei mele? Poate, n-aş putea să neg că, repovestindu-ţi scena, nu am aruncat pe pânza zugrăvită culori obţinute prin distilarea urdorii proprii… E poate şi o picătură din mine acolo. Nu poţi să povesteşti la rece totul.