Romanul unei noi ştiinţe: teologia judiciară

Ştefan Mitroi face parte dintre poeţii optzecişti care scriu deopotrivă şi proză, îndeosebi roman, alături de Nichita Danilov, Adrian Alui Gheorghe, Liviu Ioan Stoiciu, Gellu Dorian, Matei Vişniec, Gabriel Chifu etc.
Un roman care-l reprezintă cu adevărat pe Ştefan Mitroi – „autor distins cu Premiul Academiei Române pentru proză pe 2010”, după cum aflăm de pe coperta a IV-a – este Dacă Dumnezeu ar muri (Editura Detectiv literar, Bucureşti, 2011) şi care începe ca o naraţiune poliţistă, cu un tânăr dintr-un sat găsit mort la marginea unei păduri, trecut în nefiinţă cu un copac în braţe: „Îl chema Stelu pe mort./…/Nu se spânzurase. Şedea în picioare, cu mâna stângă petrecută peste ramul copacului. Omul vrusese parcă să meargă la braţ cu copacul…” O moarte suspectă care necesită prezenţa poliţiştilor, procurorilor, medicilor legişti. Dar, imediat ne dăm seama că nu avem de-a face nicicum cu un roman poliţist, ci cu unul al unor destine în evantai, ca să zicem aşa. Toate personajele-raze au un punct în care se întâlnesc, iar acesta este Dumnezeu, la care se raportează fiecare într-un fel sau altul, de unde se insinuează o simbolistică creştină a cărţii.
Astfel, se prezintă destinele a doi fraţi gemeni – Petru şi Pavel -, unul alegând calea mănăstirii, fiind stareţ, celălalt – medic legist, un om, după propria-i opinie „lipsit complet de şansa de a coopera cu Dumnezeu”, dar care merge adesea la fratele său monah, în chilia căruia mai şi doarme şi unde într-o noapte îl visează pe Dumnezeu care-i mărturiseşte că vrea să moară. De altfel, acest vis îl au mai multe dintre personajele romanului, acestea devenind – nu-i aşa? – nişte profeţi ai mileniului III.
Mirică, autopsierul, e o altă „rază” a evantaiului, orfan, crescut la un cămin de copii, sensibil, scriind poezii, nu doar colaborator al medicului legist, dar aproape un fel de fiu al său. Toată tinereţea, Mirică a fugit de dragoste, parcă având un handicap, (fiind obişnuit de mic să fie minţit, „chiar numele său de botez îl minţea. Nu era puiul nimănui şi totuşi îl chema Puiu!”) până când o vede o clipă pe logodnica mortului din pădure de care se îndrăgosteşte bolnăvicios, pierzându-şi minţile şi spânzurându-se în pădurea din marginea mănăstirii, încheindu-se romanul rotund, tot cu o moarte a unui tânăr. El fusese trimis de medicul Pavel la fratele său Petru la mănăstire pentru a fi ajutat „să nu poată trăi fără oameni”, misiune eşuată, după cum se vede.