Între verva ludică şi starea de graţie

Diavol cu coarne de melc este titlul antologiei din lirica lui Spiridon Popescu, pe care autorul a publicat-o în 2003, la editura „Dacia” din Cluj-Napoca. Titlul este frumos şi, pe de altă parte, ilustrează atât dualitatea mesajului poetic, cât  şi pe aceea a atitudinii auctoriale. În principiu, Spiridon Popescu râde cu un ochi şi plânge cu celălalt, logodeşte starea de graţie cu îndrăzneala unor gânduri „piperate”, se joacă, inocent, cu lucrurile grave sau, dimpotrivă, încearcă, ironic, să înalţe la rangul seriozităţii lirice aspecte incapabile de o asemenea valorizare.       
Volumul începe cu un text în care ironia vizează amara condiţie a poetului, un text în care „naturaleţea tăioasă a stihurilor” (Gheorghe Grigurcu) se împleteşte cu o resemnare ale cărei coarne de melc sunt expresia unei îndreptăţite revolte mocnite: „M-ai sluţit, Poezie,/Mi-ai ascuţit fălcile ca lui Bacovia,/Şi-asemeni lui/Nu mi-ai adus nici o satisfacţie în timpul vieţii./Îmi spui mereu/Să mai am puţintică răbdare/Că moartea mea o să fie declarată Doliu naţional/Şi însuşi Preşedintele ţării/O să-mi depună la mormânt o coroană de flori.//Află, toanto,/Că nu mă încălzesc cu nimic toate acestea…/Dacă azi, cât trăiesc, sunt considerat un gunoi,/Ce-mi pasă mie că după moarte o să intru în manual,/O să devin subiect obligatoriu la admitere în facultate/Şi toate editurile mă vor tipări în ediţii de lux!”  („Tristeţe”).
Deliciile histrionice („Sunt un Francois Villon, născut din flori”, p. 55) şi permanenta inventivitate – cu valenţe polemice sau de o tandreţe surprinzătoare – lasă impresia că unicul scop al autorului ar fi acela de a-l delecta pe cititor, oferindu-i posibilitatea de a vedea dintr-un unghi nou şi spectaculos banalul, de a-l ajuta să se bucure, prin intermediul glumei – uneori „nevinovate”, alteori, maliţioase -, de ofertele unui alt gen de gândire, pe cât de relaxantă, pe atât de tulburătoare în subtextul ei: „Ieri, pe la ora zero şi ceva,/A fost spitalizat un fulg de nea./ Căzuse din văzduh şi-şi fracturase,/Lovindu-de de pomi, mai multe oase”, („Raport”, p. 30); „Eul meu, bată-l norocul,/Numai rele mi-a făcut:/Mi-a pierdut la pocher moartea,/Şi tristeţea la barbut;/M-a lăsat, fir-ar să fie,/într-o cruntă sărăcie.//Vedea-l-aş pe năsălie!…”; „Mai locuiam cu cineva în mine/Şi tare greu era, distinsă Doamnă./Eu mă zbăteam să-mi ţin curat frunzişul,/El, neglijent, mi-l tot păta cu toamnă” (p. 27); „Şi, cum mergeam aşa, pe dibuite,/ Cu-atâta beznă prinsă-n cingătoare,/Deodată-am auzit o bufnitură:/Căzusem, pentr-un secol, în uitare” („Şi cum mergeam aşa”); „Se făcea/Că eram o gură de canal/Fără capac/Şi Dumnezeu/ Care se plimba pe trotuar/Cu capul în nori/A căzut în mine” („Vis”); „M-am aruncat în mine ca-ntr-un hău./Voiam să mor. Nu cred c-am reuşit:/Deşi mi-au scotocit întregul Eu/Cadavrul încă nu mi-a fost găsit.//Deci, nu există probe c-am murit,/Dar nici că mai trăiesc. Cum e mai rău…” (p. 22); „Stau la etajul zece, într-un bloc ultramodern şi ultracentral,/Dar nu, nu mă invidiaţi, fraţilor:/Am nimerit între doi locatari/Care-mi fac numai zile negre -/Cel de sus (Dumnezeu) uită mereu robinetul deschis/Şi-mi inundă tristeţea/Care se umflă precum parchetul,/Cel de jos (Diavolul) este şi mai ciudat:/Îmi bate-n calorifer din fieşce/De nu mai îndrăznesc să intru nici în „Istoria literară”/De teamă să nu scârţîie uşa cumva/Şi să-l deranjez pe Nichi(percea)” („Fragment de autobiografie”).