Despre libertate şi destinCartea despre Libertate şi destin a poetului Virgil Diaconu a fost începută de autor în tinereţea sa matură, sub forma unui singur eseu (care dă şi titlul volumului), apreciat pe atunci de Constantin Noica (1986) pentru limpezimea expunerii şi fondul spiritual, şi sporită în plină maturitate tânără, în timpul glorioasei noastre tranziţii, cu încă un eseu, Omul politic şi omul religios.
Vom spune de la început că, deşi de factură filosofică, ambele eseuri se constituie nu ca urmare a unor lecturi propriu-zis filosofice asimilate în chip personal, ci datorită unei irepresibile înclinaţii spre teoretizare, hrănită de autor cu întreaga sa experienţă de viaţă şi culturală, în care cunoaşterea realităţii de către literat şi publicist va fi jucat un rol important. Amintitele surse ale filosofării sunt, în acest caz, mai curând benefice, întrucât îi permit autorului anumite reflecţii pregnant personale, circumscrise, totuşi, unor liniamente teoretice cunoscute şi îndeobşte acceptate.
În eseul de debut, autorul concepe libertatea numai ca atribut al omului social, nu şi al aşa-zisului om în stare de natură (cap. I), şi anume ca posibilitate a persoanei de a-şi executa proiectele în orice domeniu al existenţei. Totodată, consideră că persoana are o libertate suverană faţă de sine însăşi (posibilitatea de a se raporta la sine pozitiv sau negativ) şi responsabilă faţă de ceilalţi (posibilitatea de a se raporta la semeni numai prin acte neutre sau pozitive, iar nu şi negative), (cap. 11).