Iuliana Paloda  Popescu – Lumină pentru Manuel

Fiecare poet adevărat îşi are, încă de la început, un mod al lui anume de exprimare, o sensibilitate specfică şi un motiv central, care îl individualizează şi prin care ne convinge de talentul său. Sunt puţini cei care, trecând de la o formă la alta, de la o temă la cealaltă, ori imitându-i pe marii creatori ai lumii, să ajungă la un succes deplin; îi pot încânta doar pe cei neiniţiaţi în arta prozodiei, dar cititorii cu lecturi bogate şi diversificate, care mai cunosc şi teorie literară, îi depistează uşor pe intruşii care se strecoară pe uşa din spate a cetăţii luminii.
Un exemplu admirabil de originalitate şi ascensiune ni-l oferă doamna Iuliana Paloda-Popescu, licenţiată a Universităţii de Arte Plastice, Facultatea de Pictură, din Bucureşti, doctor în Istorie, la Universitatea Valahia, din Târgovişte şi cerceător ştiinţific la Muzeul Naţinal al Satului, publicând, până acum, următoarele volume de versuri: Urme pe zăpadă, Dincolo de măceşii roşii, Cu prvighetoarea pe umăr, 1001 de poeme – la care se adaugă cartea la care mă voi referi în continuare.
Ceea ce m-a încântat şi m-a determinat să-i citesc şi recitesc aceste volume este faptul că ea scrie poezie religioasă în mod constant şi de-o puritate aparte, atât de simplă şi delicată, încât devine convingătoare, mergând pe linia marilor săi înaintaşi: Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Radu Gir, Ioan Alexandru, Daniel Turcea,Valeriu Gorunescu şi alţii – dar parcă altfel decât ei. Tocmai acest altfel m-a impresionat în mod deosebit: este vorba de-o permanentă rugă feciorelenică, rostită dintre miresmele ierburilor, dintre şoaptele izvoarelor şi peste strălucirea mării, printre cântecele privighetorilor – nu într-un fel jertfelnic şi umil, ci ca o nuntire de simţăminte şi miresme plăcute şi lui Dumnezeu, cum spunea, despre aromele florior de tei eminesciene, Nichita Stănescu; nu printr-o trecere dintr-o lume în alta, urcând de pe pământul roditor, fermecat de freamătul ogoarelor şi de razele Soarelui, spre Raiul creştinesc, unde „nu este durere, nici suspin”, ci într-un mod al ei aparte, ca o cununie inspititoare, ştergând parcă aceste hotare convenţionale: ”Păsări albe, târzii / aripi flutură-n zbor,/Cerul poartă făclii/ţărmul e călător, // Ruga mea în câmpie/arde înaltă mereu/e o flacără vie/scrisă lui Dumnezeu”(p.56).
Versificaţia folosită şi avântul limbajului îmi aminteşte de Psalmii lui David (dar într-un fel de Luceafăr întors, cum afirmase Ion Barbu despre balada sa Ryga Crypto şi lapona Enigel, adică dinspre feminin spre masculin : ”Manuel/am văzut iar veşminte/de un alb nelumesc, lucitor /pregătite în taină, cuminte/pentru sufletul meu călător …// Am văzut/dar nu ştiu prea bine/este vis, ori poate un gând –/trandafirul iubirii din mine /înfloreşte şi-l simt lăcrimând” (p.19).
Astfel, oamenii sunt înfăţişaţi în splendoarea lor iniţială, ca nişte plămădiri ale lui Dumnezeu, care, deşi au fost alungaţi din Rai, pentru primul şi singurul lor păcat săvârşit acolo, pot, în continuare, comunica prin rugă, cu părintele lor iniţial: ”Doamne, e multă durere,/drumul e lung şi e greu,/inima bate-n tăcere/clopotul visului meu” (p.43). Mirele, întru rugă şi jertfire, devine, pentru poetă, Manuel, martir al credinţei, „ucis de sabie”, cum îl denumeşte, într-o cronică, Florentin Popescu, iar pentru creatoare el înseamnă chiar mai mult: purificat, prin credinţă, cel jertfit poate redeveni, în Cer, om, pentru a fi iubit de pământeana mireasă, care poartă permanent un dialog cu el: ”Manuel,/câmpiile iubirii/din care ne-am ivit /păstrează-n taina firii/întâiul fruct oprit”…(p.29).
Şi încă mai descopăr ceva: întregul volum a fost alcătuit în cercuri succesive, de la mic la mare, de la efemer la etern. Părtaşe la această desfăşurare lirică sunt păsările Cerului, sălbăticiunile Pământului, pădurile, izvoarele, Soarele şi Luna, asemenea logodiţi într-o rotire inversă a Cosmosului.
Cred că un alt merit al creaţiei doamnei Iuliana Paloda Popescu este şi acela că, încetul cu încetul, se transformă dintr-un Poem, derulat pe întregul spaţiu al cărţii, în alt fel de cântec religios, cu armonii; convingându-ne deplin, începem să-l murmurăm şi noi – dar fără cuvinte – fiindcă cele mai frumoase cuvinte rămân ale Poetei.