Elogiul lucrurilor simple

Îl face Cristina Onofre, cu acea simplitate care trece dincolo de frumuseţe, oprindu-se la limita dintre vizibil şi invizibil, în ideea de a netezi uşor strălucirea. Limita trebuie să rămână limită – Cristina Onofre ştie lucrul acesta – doar că, din când în când, sufletul ei, al Limitei, trimite, cu titlu de avertisment ori poate de aducere-aminte, ecouri, semnale ca de sirenă dincolo de corpul încremenit şi de ceea ce, nedefinit, îl acoperă.  
Cristina Onofre este ea însăşi o femeie frumoasă, de o frumuseţe care vine dintre lumi, deşi scrie, se exprimă cu toată fiinţa aici, pe câmpul de bătălie şi de iluzii al întrebărilor şi-al răspunsurilor cu „da” sau „nu”.  
Poeta vede cu ochiul dintre ochi ceea ce altădată se impunea de la început simţurilor. Altădată, când dimineaţa aburea ca şi cum ar fi fost prima dimineaţă a timpului, când oamenii şi animalele ştiau să-şi spună unii altora poveşti. Cristina Onofre e plină de poveşti, pe care le desfăşoară pe îndelete, parcă mirosindu-le înainte, parcă mângâindu-le înainte de a le aduna în cartea de versuri Templierii lucrurilor simple (Editura Universităţii Piteşti, 2011).
Soldaţii-călugări, invocaţi de poetă, au în grijă taina destinelor mici, obscure, confuze, taina meseriilor astăzi fără căutare: cizmarul, lăptarul, lustragiul, geamgiul, morarul, brutarul, pălărierul, copistul, pescarul, tâmplarul, plugarul, vânătorul, cioplitorul de porţi ş.a.m.d. Despre fărâma lor de existenţă, despre ei ca detaliu, ca fragment în mozaicul, în ţesătura naturii umane şi sociale scrie Cristina Onofre, realizând câtă bucurie – e drept, domoală, fără accente, în afara oricărui falset, dar bucurie – se ghemuieşte în miezul acestor vieţi mărunte. Eroii ei nu sunt nici pe departe eroi. Nu după canoanele eroismului. Pot să piară – şi pier – neştiuţi, nebăgaţi în seamă, locul lor îl ia imediat altcineva, din aceeaşi familie a micilor îndeletniciri, a trecerii care nu lasă urme. Devin, însă, eroi în proximitatea dureroasă a vieţii de-acum, o viaţă dictată de scheme, contracte, convenţii reci, ceasuri care bat rapid pe pereţi. Devin eroi, pentru că scapă acestor scheme, cadre şi contracte, pentru că li se sustrag, alunecă printre degete. O lume de eroi-fantomă, pe care, ca s-o vezi, trebuie să te uiţi pieziş. Cu atât mai frumoasă, mai plină, mai rotundă reverenţa poetei. Cristina Onofre este recunoscută, de altfel, pentru atenţia sensibilă pe care o acordă interiorităţii şi intimităţii. Pentru ea, „eroii” păziţi de templieri sunt semne ale unei lumi ce apune ireversibil. De-aici, paza specială, literară, sentimentul că eşti şi tu de-acolo, de-al lor, tu, cititor arogant fără de aroganţă explicită, nici măcar înţeleasă.
Formula poetică susţine ideea. Limbajul e concis, dezbrăcat de volane şi de evantaie. Metafora e simplă ca un salut sau ca o strângere de mână. Nu se supralicitează. Versul scurt luminează şi clarifică. Mai mult, lasă impresia că a fost scris cu dorinţa nelămurită de a fi parte din ceva ce nu mai poate să fie. Cristina Onofre ştie, cu alte cuvinte, nu doar să trăiască, ci şi să moară frumos: Haine cu miros de fluviu/ purta luntraşul,/ ca penele păsărilor de apă lucind,/ ca plecările de pe ţărm/ fluturând/ în urmă o batistă…/ Burta luntrei privea/ cerul noros al adâncurilor,/ vâslele adunau putere din ape./ Luntraşul era mereu/ cu gândul la soare,/ mereu cu gândul la/ peştii subţiri/ ai ploilor/ ce cad uşor/ peste pământ şi ape. (Luntraş).