Valeria Manta Tăicuţu: Laudate Dominum

Cu volumul Laudate Dominum, publicat în 2012, Valeria Manta Tăicuţu demonstrează încă o dată că rămâne fidelă convingerii sale că un scriitor, care doreşte să fie recunoscut ca poet, trebuie să demonstreze că are vocaţie pentru acest domeniu, abordând, înainte de toate, versul clasic, iar sonetul este, fără discuţie, o piatră de încercare a cărei probă poeta a trecut-o de mult, fiind autoarea unora dintre cele mai valoroase creaţii contemporane din acest domeniu (cuprinse în volumele Regatul baroc şi Citeşte, Ulise, şi plângi) şi afirm acest lucru nu de complezenţă, ci pentru că am citit multe dintre scrierile care ilustrează acest sector literar, în care ea excelează.
Cealaltă latură extrem de importantă a cărţii de faţă, în deplină concordanţă cu aspectul formal, este conţinutul, determinat, pe de o parte, de abnegaţia faţă de credinţă, iar, pe de altă parte, de dorinţa de a facilita măcar apropierea unora dintre semeni de înţelegerea căii celei drepte, spre folosul general, dar având, în acelaşi timp, convingerea că gestul ei temerar poate să nu fie înţeles cum se cuvine: la muntele cel sfânt mi-aduc prinosul/ de teamă şi iubire-ntru dreptate,/ căci faptele mi-au fost răsjudecate/ şi-am tras învăţătura şi folosul.
Cartea cuprinde, aşa cum anunţă autoarea încă din Nota de la început, nu o rescriere orgolioasă ori o „răstălmăcire” a Psalmilor, ci 150 de rugăciuni poetice, inspirate din Psalmi şi turnate în forma fixă a sonetului.
Ceea ce constituie o particularitate a poemelor Valeriei Manta Tăicuţu este îmbinarea osmotică, în planul imagistic şi în cel al expresiei, a spiritului textului biblic, în care au germinat acestea, cu omeneştile incurabile convulsii sufleteşti, poate mai pregnante acum ca niciodată şi, de aceea, în numele tuturor celor a căror suferinţă şi-o asumă, psalmista imploră: ci dă-ne nouă ajutor în luptă,/ ca să ieşim biruitori, Părinte,/ căci e deşartă şi fără de minte/ o mântuire din ţărână ruptă.
Se regăsesc în poemele care alcătuiesc volumul, transpuşi sonetistic,  psalmi având caracter mesianic, de imprecaţie, de pocăinţă, istorici, de slavă, poeta făcând totodată o profundă analiză a condiţiei omului, în general, cu toate căderile, fireşti, până la un punct, dar, mai ales, cu înclinaţia naturală de a se complăcea în această degringoladă, de cele mai multe ori din comoditate. Este, de asemenea, de remarcat, în această încercare de dialog cu divinitatea, că poeta se introspectează, îşi clamează mai ales neîmplinirile, izvorând din aceleaşi patimi ale omului – fiinţă supusă greşelii, zbătându-se între dorinţa de izbăvire şi slăbiciunile firii, însă, având, mai mult decât alţi semeni, şansa – sau nenorocul! – de a privi cu luciditate şi de a încerca nu să oprească (fiind conştientă că ar fi o utopie), ci să tempereze alunecarea prea grăbită în noroi, deşi, uneori, recunoaşte: am ostenit strigând din apa morţii,/ prinsă-n vârtejul lumii nesimţite,/ ce-aşteaptă doar istorii gratuite/ despre răniţii şi învinşii sorţii;/ m-am cufundat, Părinte, în noroiul/ atâtor întâmplări care-mi fac greaţă…
Asumându-şi statutul de purtător de cuvânt al celor de-o seamă cu ea, poeta ia, totodată, asupra sa, rătăcirile tuturor şi, vorbind în numele acestora, invocă implorând: ne iartă nouă, Doamne, rătăcirea,/ că nu Te-am cunoscut şi-am dat crezare/ iluziei şi şoaptei de trădare/ şi Ţi-am vândut pe bani mărunţi zidirea;/ am fost orbiţi de străluciri neroade/ din ochii nedormiţi, vicleni şi tainici/ ai idolilor fabricaţi şi jalnici…  
Îmbinând, prin urmare, meditaţia cu rugăciunea, trecând de la tăcere (tăcerea mea tot din credinţă vine) la strigare (zi după zi, în viaţa mea măruntă/ Te voi striga pe nume, peste moarte), sonetele Valeriei Manta Tăicuţu pledează, indirect, pentru perenitatea acestei specii literare şi pentru permanenta actualitate a spiritualităţii inegalabile cuprinse în Psalmi.