Seminţe de piatră

În 2011 a apărut la Editura Brumar, în condiţii grafice mai mult decât onorabile, cartea de poeme Seminţe de piatră, de Monica Patriche, tălmăcirea în limba franceză aparţinând Florentinei Mădălina Tudor.
Poemele sunt de întindere medie, până la aproape o sută de versuri – număr ideal pentru ca acestea să fie citite unui public. Cel puţin aşa consideră E.A. Poe în eseul „Filozofia compoziţiei”.
Liniştitoare şi, în acelaşi timp, incitantă, cheia acestei poezii pare să se afle numai în sufletul iniţiaţilor. Se pare că nici piatra, mărturie a timpului ce se scurge neîncetat, nu mai poate fi un punct de reper în faţa lumii, o dată ce: „Nu aş scrie despre lanţuri de n-aş fi fost sclav.// Îţi dăruiesc cuvintele durerii zilei aceleia,/ Când augustul triumf al pietrei, mincinoasa ei fericire/ au fost distruse”. Poemul întruchipează omul, capătă personalitate, autoarea îşi priveşte versurile cu detaşare, le descrie, le pune la locul cuvenit. Este dialogul cu propria-i operă – o conştientizare a artei. Poemele, nu de puţine ori, încearcă o ceremonie, unde poeta oficiază asemenea unei preotese dăruite cu har. Lucrurile stau sub semnul timpului care este „un poet nebun”.
Realitatea, secţiuni ale Bibliei, marea, piatra sunt motive de inspiraţie autentică. Poemele se susţin prin talent şi cultură, elevaţia semnatarei lor fiind evidentă. Metaforele sunt memorabile: „Bufonul ridică o umbră şi o atârnă/ ca pe o harfă” (Un loc privilegiat, pag. 30.) Fiinţele care îşi fac apariţia: „Îngerii se mută dintr-o toamnă în alta, ca dintr-o carte în alta”. Distrugând statuile, pare că ai distruge somnul istoriei, intenţionând, cu orice preţ, să-ţi legi numele e ceva.(Statuia, pag. 26.)
„Moartea e fără nume, a nimănui, vorbeşte o limbă absurdă,/ cu păduri sub pământ, în care sufletele nu găsesc ramuri.// Morţii nu au nume. O, şi cum să te strig? Căci, dacă ţi-aş/ spune absenţă, tot ai fi ceva. Nu am niciun nume pentru/ tine”. De aici derivă un alt nume al morţii care, de fapt, nu există. Ea, moartea, nu poartă un nume. Nu pentru că poeta nu l-ar fi putut găsi. Se creează un hiatus între numele morţii şi al poeziei. Moartea nu poate fi identificată ca prezenţă fizică. Rămâne doar moarte, fenomen, întâmplare, durere etc. (Morţii nu au nume, pag. 74.)
Un fel de Ars poetica ar putea fi/sau chiar este poemul Artă. Exemplificăm: „Pe faţa lui lumina zilei pare barbară. Nu trăieşte nici cât o/ iluzie”. Poate poetul este chiar „Chipul celui care strigă! şi nu-l aude nimeni. Chipuri, Marea, Desene de copil, Harta lumii şi încă multe alte dau măsura maturităţii poetei. Mai multe versuri din Desene de copil, unde sensibilitatea pare unică, ajunsă la un punct extrem, le putem citi fără nicio teamă: „Nu poţi desena în afara colii de hârtie, nu poţi gândi în afara ei – / te loveşti de lucruri, de culori,/ de oamenii care înaintea ta au încercat/ să picteze cerul pe cer,/ verdele frunzei pe frunză,/ cenuşiul oraşului peste oraş./ Tu încerci să pictezi/ pictorii care au fost înaintea ta,/ încerci să pictezi moartea,/ dar cu stângăcia ta de copil/ ieşi în afara morţii.// Priveliştea aceasta este în afara lumii -/ acolo unde cerul poate fi pictat pe o/ pânză care este chiar cerul”. Sau poemul Porţi, din care distingem: „Buzele tuturor sunt buze tremurătoare./ Buzele opresc moartea, sunt porţi ale morţii./ Un strigăt străpunge văzduhul,/ numai ape împrejur, numai ape.” Aici, semnatara versurilor participă la o posibilă prezenţă a suferinţei. Sau în Cartea, unde sfiala păşeşte cu teamă: „Cu ochii în lacrimi răsfoia/ o carte; paginile miroseau a/ coajă de portocală. Pe margine,/ vinişoare subţiri.// Era o noapte târzie de noiembrie,/ desluşea respiraţia cărţii,/ gândurile ei ca o ploaie caldă pe acoperiş./ Tăcerea şi spaima – două mâini/ atingând fructul delicat/ de la miezul nopţii;/ agoniseala paginilor de carte/ moi ca pielea de copil./ Erau câţiva paşi până la uşă,/ dar ea nu mai era pribeagă”. Ori Memoria fluviului în care descifrăm singurătatea iubitei, darurile ei către cel aşteptat, din care spicuim: „Altă femeie priveşte apele odată cu mine./ Despre ea scriu./ Grădini/ suspendate sunt sub mâinile ei./ A ei este bucuria aceasta. Cu mâinile fine/ lucrează înserarea ca pe un pământ/ binecuvântat. În rest, nimic./ Decât femeia care cu braţele/ lucrează înserarea ca pe o grădină.// Lucrurile camerei ei:/ lumina galbenă de veioză şi scara,/ scara aceea albastră, plutind între cer/ şi pământ, ale cărei trepte le-a şters/ din tinereţe cu umilinţa de femeie./ A şters fiecare treaptă cu părul capului./ Lucrurile, ca şi cuvintele, într-o firească uitare. Atât. Doar o lumină gălbuie şi scara… // Niciun meşteşug, nicio îndrăzneală/ în a descrie lucrurile şi totuşi ce fericire/ în a li te dărui!/ Ziua vie şi sacră, întrupată/ şi nescrisă.// Un val străin şi o lunecare peste/ gândul lui. Iată ce mă desparte/ de lucruri. Mă rătăcesc într-o lume/ necunoscută, căreia nici limba nu i-o/ cunosc. Apele fără nume sunt libere/ de tot şi de toate. Aşez peste ele/ un fel de pânză foarte subţire şi transparentă, ţesută de buzele mele”. Dar poate, darurile către cel aşteptat nu sunt decât clipele, orele, anii în aflarea poemului, a acelui poem care să delimiteze personalitatea ei faţă de alţii. Oricum ar fi, poemul Memoria fluviului este un poem extraordinar.
Poezia Monicăi Patriche ar putea fi asemănată, uneori, cu un pianist, la marginea mării, care interpretează unele dintre cele mai liniştitoare piese compuse de Mozart, Schubert, Ravel, iar în loc de portativ s-ar afla un palimpsest.